Două secole s-au scurs de când s-a stins din viață Petru Maior (trecut în eternitate la 14 februarie 1821), personalitate marcantă, ce și-a dăruit întreaga lui capacitate pentru dezrobirea socială, spirituală și națională a poporului nostru. Alături de ceilalți corifei ai Școlii Ardelene, creatori ai Supplex-ului - o mișcare cultural-națională de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ce urmărea obținerea drepturilor legitime pe seama poporului român, considerat străin la el acasă, Maior ne apare ca un luceafăr călăuzitor pe cerul înnorat al națiunii. Deși împilați în decursul veacurilor, voința statornică a înaintașilor noștri de a trăi într-un stat unitar, liber și stăpân pe ceea ce ne-a aparținut de când ne-am născut pe aceste meleaguri, n-a putut fi niciodată înăbușită. Într-un cor imens de voci bărbătești ce vine de departe, deslușim un crâmpei din acest concert zguduitor: „eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul". Au încercat unii, din interese meschine, să ne cotropească și subjuge, dar s-au lovit totdeauna de dârzenia și dragostea de țară a strămoșilor, care a fost un zid de netrecut. Unii au încercat să ne falsifice trecutul denaturând adevărul istoric, mistificându-l. Aici ar fi vorba de câțiva pseudoistorici ce au lansat o serie de teorii false, puse în slujba stăpânirii străine din Transilvania. Împotriva acestora, Școala Ardeleană s-a ridicat cu hotărâre și a cerut drepturi pe seama românilor, populație care reprezenta majoritatea covârșitoare a locuitorilor Transilvaniei. Reprezentanții acesteia au arătat, în scrierile lor, originea nobilă a poporului nostru, vechimea și continuitatea incontestabilă pe aceste plaiuri, conștiința unității lui.
Dintre toți reprezentanții Școlii Ardelene - pe care Kogălniceanu și Bălcescu îi numesc „cei dintâi apostoli ai românismului" -, lui Maior îi revine marele merit de a fi „deșteptat duhul național și lui îi suntem datori cu o mare parte a pulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit în trustrele provincii ale vechii Dacii".
Într-adevăr, în lucrarea sa Istoria pentru începutul românilor în Dachia, apărută în Buda, în anul 1812, nu numai că a răsturnat argumentele celor care ne denaturau istoria, dar totodată a trezit și „pe românul carele mai înainte zăcea aruncat în adâncul întunericului au învățat a-și cunoaște trupina și ființa sa și a deșteptat în sine iubirea de nație și patrie". Scopul apariției celei dintâi istorii este mărturisit de însuși autorul ei, Maior: „cu arsă sete dorea toți românii împreună cu mine ca să vadă vreo istoriuță și în partea lor după atâtea hule vărsate de la cei streini asupra românilor".
O altă lucrare istorică de o importanță deosebită este Istoria Bisericii Românilor, atât a acestor din coace, precum și a acelor din colo de Dunăre, apărută la Buda, în anul 1813.
De la catedra școlii din Blaj, Maior este trimis ca protopop la Reghin, unde un sfert de veac, între anii 1784-1809, avea să desfășoare o susținută activitate pe planuri multiple. Maior nu este valoros numai prin activitatea pastorală la Reghin, ci și prin zelul lui pe plan social național.
Preocupat de binele obștesc, tânărul protopop, cu vaste cunoștințe dobândite la Roma și Viena, se va angaja în acțiuni școlare și politico-sociale pentru a ridica sufletul românului. Văzând că „aproape nemica nu știa" mulțimea, s-a avântat - cu timp sau fără timp în a-i învăța, - și acest lucru îl cere și preoților după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „propovăduiește cuvântul, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată răbdarea și învățătura". Prin îndrumările date dascălilor și preoților „să dea pildă sănătoasă cu portarea lor" (exemplul fiind stimulator), Maior ne apare ca un adevărat pedagog și păstor de suflete. În felul acesta a contribuit în bună măsură la alfabetizarea celor mulți, dar în același timp și la stârpirea unor superstiții.
Mergea Petru Maior prin sate, unde, adunând pruncii, făcea cu ei școală și examen, pe cei ce știau îi lăuda, pe ceilalți părintește îi dojenea și rânduia mijlociri ca să învețe, mărturisindu-ne astfel un aspect al misiunii lui extrabisericești. Când nu era prins cu problemele parohiale se ocupa de inspecția școlilor. Mustra pe părinții care nu-și trimiteau copiii la școală. Cât de mult l-a preocupat pe Maior buna creștere și educare a tineretului reiese și din aceea că prima lui Didahie o dedică pruncilor, tinerilor care trebuie să stea în atenția conducerii politice, bisericești și a părinților îndeosebi.
Imperativul lui Maior și al vremii era acesta: „faceți din copiii voștri oameni buni, cetățeni buni, creștini buni"!
Pe tărâm omiletic și pastoral, Maior a căutat să planteze idei sănătoase, să sădească virtuți creștinești și civice, a căutat să stabilească un echilibru perfect al omului în cadrul societății. Predicile lui Maior, foarte moralizatoare, fondate pe exemplul propriu, convingător, tindeau spre stimularea săvârșirii binelui, a datoriei și a asemănării cu Hristos. El atacă în cuvântări necruțător unele vicii generale, nedreptăți sociale, de aceea omiletica lui Maior, dublată de un talent oratoric deosebit, a avut și are un ecou ce se prelungește până astăzi.
Cunoscutele lui predici la înmormântare au fost adunate și publicate în lucrarea Propovedanii, Buda, 1809, Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului (Buda, 1810). Ciclul de Didahii sunt adevărate îndrumătoare omiletice și îndreptare etico-sociale.
Din opera lui socială și scrisă reiese limpede cât de strâns s-a împletit la el activitatea de slujitor al altarului și al patriei. El singur o mărturisește când ne spune că: „într-o mână ținea condeiul și molitvenicul pentru treburile parohiei și în cealaltă sapa pentru a se întreține", delimitând oarecum cele trei sectoare în care Maior s-a dăruit cu ce a avut mai bun: cărturăresc, pastoral-misionar și social. Prin tot ceea ce a făcut Maior, va rămâne o pildă vie în conștiința neamului.
