...că îndrăznesc să întreb și să mă întreb de ce, oare, de Ziua Culturii Naționale și a comemorării poetului nostru național, Mihai Eminescu, nu am mai avut parte, aici, la Reghin, de întâlnirea cu cultura și cu poezia, ca în alți ani?!
Anul trecut, în această zi, eram în sala Casei de Cultură a Tineretului, cea care poartă numele marelui George Enescu, înconjurată de iubitori de cultură, de muzică și de poezie. O sală a unei case de cultură în care au încăput toate generațiile: de la pensionarii ca mine până la copiii noștri și la nepoții noștri. Ce poate fi mai încurajator ca de Ziua Culturii Naționale, a poeziei și a poetului național, să se reunească toată dragostea de părinți, de neam, de cultură și de țară! Și, mai presus de toate, bucuria, respectul, admirația și responsabilitatea noastră față de Cultura Națională și de Eminescu.
Și iarăși zic...să mă ierte Cel de Sus pentru că anul trecut eram atât de fericită în acea zi, încât azi, îmi vine să plâng și să mă plâng de faptul că, de la un an la altul, ne sărăcim sufletește și nu mai simțim nevoia să ne adunăm (dacă nu în casele de cultură) măcar în jurul statuii lui Eminescu, a “florii albastre”, a “lacului” și a dorului “în liniștea serii”, pentru a trăi clipa ca pe o eternitate. De ce?
Pandemia, ar spune cei care se folosesc de EA, ca să ne oblige să renunțăm la manifestarea respectului, a admirației și a recunoștinței față de tot ceea ce înseamnă cultură, tradiție, familie, credință românești.
Nu vorbesc despre boala care, azi, se cheamă Covid (și care poartă tot felul de numere de la 2 la 19,20,21...) ci despre pandemia care i-a cuprins pe toți cei care nu mai au nici mamă, nici tată, nici frică de Dumnezeu.
Vorbesc despre cei care interzic preoților să fie preoți, profesorilor să fie profesori și medicilor să fie doctori.
Vorbesc despre cei care vin cu tot soiul de recomandări, restricții și amenințări la adresa mea și a semenilor mei, care respirăm, ne hrănim și trăim din cultura națională, din poezia lui Eminescu și cărora ni se interzice să ne bucurăm de acestea.
Vorbesc și despre cei ce nu-mi permit să respir, să gândesc, să cred și să mă privesc cinstit în ochi, cu aproapele meu, fie el soț, copil, nepot, prieten, vecin, concetățean, adică despre cei care-mi omoară ființa și existența din toate punctele de vedere (social, civic, moral și religios).
Pentru a treia oară, mă rog să mă ierte Dumnezeu dacă la 15 ianuarie 2021, am suferit și m-am bucurat în același timp, stând alături de o mână de oameni în fața statuii lui Mihai Eminescu, “acoperiți” de măștile obligatorii, de sub care versurile lui Eminescu par mai degrabă un plâns înăbușit, o jale mascată de vocea recitatoarei Sorina Bloj și o nesfârșită melancolie.
Sunt tristă că nu s-a aflat lângă noi și primarul orașului nostru și niciun PNL-ist, USR-ist (+ sau -), niciun profesor de limba română, istorie, educație civică etc.
Să sperăm că anul viitor ne vom aduna mai mulți în fața lui Eminescu, fără măști, cu flori albastre în buchete și fără căluși în gură! Doamne ajută!
