Ținerea obiceiului din strămoși făcea ca fetele să alerge, de 1 martie, spre primii pomi înfloriți și să atârne acolo mărțișoarele primite, cu speranța că astfel își vor întâlni ursitul. Și primii pomi înfloriți erau gherghinarii, un fel de mărăcini care se umpleau de flori albe. Dar denumirea acestei sărbători, care anunța primăvara, se referă și la un domeniu numit Dealul Mărțișorului, în care avea să-și construiască casă, Tudor Arghezi, pe malul drept al Dâmboviței.
Tudor Arghezi avea să descrie acest ținut care l-a impresionat atât de mult, încât l-a denumit patria literaturii sale, în “Informația Bucureștilor”, 1943: “Cartier numit așa, din bătrâni, și așezat pe marginea cea mai înaltă a Bucureștilor, peste drum de închisoarea Văcărești, care a fost mănăstire, unde o fântână distribuia, cu ciutură, oamenilor obosiți și vitelor, apa ei adâncă și proaspătă. «Puțul celor trei olteni» adormiți întru Domnul, grădinari și precupeți din vechea luncă. În tăișul ei zboară pe o aripă uliul și plutește barza peste o împărăție de sălcii, plute și grădini în care cântă cucul, mierla, și noaptea, la lună și luceafăr, balta vastă strecurată între câmpiile de cimbru”.
După Primul Război Mondial, orașul se dezvoltă și apar țesătoriile și fabricile la care vin să lucreze oameni de la țară, care nu aveau condiții prielnice pentru agricultură. Așa se face că muncitorii, în încercarea lor de a găsi o gură de aer curat, ies la marginea orașului, unde își fac adăposturi pentru vară și își aduc familiile pentru a-și construi case în care să locuiască permanent. După cum ne spune Mihai Tătărâm, în cartea “La margine de București”: “Și satul a venit aci, la oraș, cu lampa, cuptorul, fântâna, gardul, zarzării, prunii, horele și tot noianul tradițiilor și simțirii lor. Iureșul acesta a ispitit pe mulți: de sus până jos. Fiica poetului Tudor Arghezi, Mitzura Arghezi, spunea: «La început, Mărțișorul a fost un pământ arid cu două șiruri de vișini. În locul actualei porți era o groapă adâncă, unde se scăldau bivolii. Dragostea și priceperea celor doi gospodari au realizat, pe încetul, minunata gospodărie în care am trăit. (...) Păsările erau crescute numai în tradiție, ca o curte să fie plină de tot felul de orătănii. Nu a fost sacrificată niciuna. Le dădeam chiar nume, iar ele se atașau foarte mult de noi. Ce frumoși erau bobocii de rață și ce gălăgioși cei de gâscă! Gâri-gâri a trăit și a luat parte la jocurile noastre, urmărindu-ne. Aveam o vacă Siementhal, Joița, și o oaie merinos, Miorița. Erau inseparabile și mulți ani au păscut împreună iarba grasă din Mărțișor. Acestora li se alăturau pisicile și câinii care se pripășeau în curtea noastră. Ca într-o mică arcă a lui Noe, la a cărei proră stătea de veghe tata... Stupii din Mărțișor, înșirați unul după altul, când nu aveau miere suficientă pentru iarnă, mama le punea bidonașele cu sirop de zahăr, pregătite de tata, ca să supraviețuiască în iernile aspre. În schimb, via a rodit cei mai frumoși struguri pe care i-am văzut în viața mea»“.
În lunca iubită de Arghezi s-a născut și a copilărit Maria Tănase, iar criticul George Călinescu spunea: “Aici, în Mărțișor, ești și la deal, și la câmpie, și aici mi-ar fi plăcut să trăiesc”. (Violeta Ion)
(Sursa: Ziarul “Lumina”, 4 martie 2011)
