Prea repede înălțat în eternitate, în ultima zi a acestui martie 2021 Poetul Necuvintelor ar fi împlinit 88 de ani. Plutind îngerește acum deasupra unei lumi înnobilate de geniul său, fiul țăranului Nicolae Hristea Stănescu, din Prahova, și al nobilei rusoaice Tatiana Cereaciuchin, membru post-mortem al Academiei Române, deținător al Premiului internațional Johann Gottfried von Herder și nominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, Nichita Stănescu a dăruit poeziei române universalitate.
S-a născut la Ploiești, în 31 martie 1933, și a murit, după o inimaginabilă suferință, pe patul Spitalului de Urgență din București, în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.
În perioada 1944-1952, a urmat Liceul „Sf. Petru și Pavel", devenit „Mihai Viteazul", din Ploiești, pentru ca ulterior, între 1952-1957, să urmeze cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.
„În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescență, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. (n.n. - Din 1961 datează volumul «Sensul iubirii».) În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului «O viziune a sentimentelor». Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță. Nichita și-a adunat poeziile sale «bășcălioase», scrise, după propriile sale cuvinte, «fără mamă, fără tată», într-un volum numit «Argotice - cântece la drumul mare» și publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea".
Este pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie a „Gazetei literare" (director, Zaharia Stancu). Publică „Dreptul la timp" (1965), apoi volumele de poezie „Roșu vertical" (1967) și „Un pământ numit România" (1969): „Noi suntem semințe și pământul e al nostru,/ știm cel mai bine locul și patima și rostul,/ știm cel mai bine legea și mersul înainte,/ suntem, după nevoie, și lacrimă și dinte (...)/ Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine/ dacă el vrea-l numim și prieten și vecine./ Aici și pâinea, sarea, noi o avem la masă,/ căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă " („Noi"). Urmează „Oul și sfera" (1967), „Laus Ptolemaei" (1968). Tipărește „Necuvintele" (1969), pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor.
Este numit redactor-șef adjunct al revistei „Luceafărul", alături de Adrian Păunescu.
În 1970 devine redactor-șef adjunct la „România literară", revistă condusă de Nicolae Breban. Publică „În dulcele stil clasic" (1970), apoi, la Editura Tineretului, volumul „11 elegii", „Belgradul în cinci prieteni", „Măreția frigului" (1972) și „Strigarea numelui" (1973).
Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire" obține, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.
Un an mai târziu obține, pentru ultima oară, Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internațional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la „România literară". Se mută în ultima sa locuință, din Str. Piața Amzei nr. 9. În fața geamului apartamentului său crește celebrul salcâm Gică.
La 4 martie 1977, poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu și este lovit de un zid care s-a prăbușit după cutremur. În urma șocului, suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului care va lăsa sechele și după vindecare.
În 1978 publică volumul de poezii „Epica Magna", care primește, în același an, Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române. Apare volumul de „Opere imperfecte" (1979).
În 1980 este nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
„În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă și poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat, ascunde față de toți semnele maladiei sale, afișându-se optimist, iar medicii se declară uimiți de rezistența și vitalitatea sa extraordinară".
Primește premiul Cununa de Aur, în 1982, în Iugoslavia, la Struga, pentru volumul „O viziune a sentimentelor". La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională. (n.n. - Apar, în 1982, „Noduri și semne"- subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui", „Oase plângând", volumele de eseuri „Respirări" și „Mașina de meditat cu glas tare").
În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor. Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare și este adus la Spitalul de urgență unde crizele sunt extrem de violente și poetul se stinge din viață fix la orele două și zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: «Respir, doctore, respir».
Considerat atât de critica literară, cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea «Dumnezeiesc de frumoasă», Nichita Stănescu aparține, temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca oricare mare scriitor, însă, „...aidoma lui Eminescu în cadrul romantismului european, poate mai tranșant chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni" - apreciază criticul literar Alexandru Condeescu: „Este propriul său reper".
„Nimeni ca Nichita nu și-a păstrat adâncul daco-get și mai ales în taină credința ortodoxă. Când imberbul «puști genial» (n.n. - Nicolae Labiș) și-a aruncat pumnul proletar spre cer cu amenințarea «Trăim în miezul unui ev aprins/ și-i dăm a-nsuflețiții noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi,/ în flăcările sale se destramă! », Nichita cădea în genunchi pe pietrele părăsite ale mănăstirii Putna și striga în pustiu: «Mă mut în lup,/ Sfântă maică Putna,/ tu, biserică de piatră/ care ai născut din mâinile două/ ale lui Ștefan cel Mare,/ care stătea în genunchi/ și cu ochii la cer…// De durere, de singurătate,/ de grijă pentru țară/…iată-mă vin la tine,/ cu tristețile ciorchine, cu privirile dulbine,/ cu vorbirile haine/ și cu oasele mulțime/ ca să mă iubești pe mine/ care una sunt cu tine»… Amintindu-și de animalul Carpaților devenit emblemă pe steagul daco-geților, zice: «Voi, lupilor, clopote la Putna de piatră/ de veche vechime,/ pentru zidirea ne-ngenunchiată,/ mă mut în voi și mi-e bine./ Ca să se știe că nu au murit/ bărbații în această țară/ și nici ce e vechi, ce e mit/ și nici ce se naște a doua oară»!"
Prin acest poem, «Mutarea în lup», ca și prin inegalabilele poeme «Cohortele romane» și «Un pământ numit România», Nichita Stănescu a trecut drept, întreg și de neatins de flăcările evului zănatic, întors pe dos de himerele marxiste. Istoria, neamul și credința i-au dat forța de exprimare unică care l-a așezat în a doua policioară de valori după Eminescu, după cum s-a exprimat exegetul său, Alexandru Condeescu: «La distanță de un veac de literatură, prin rolul de novator a viziunilor și a stărilor limbajului poetic, importanța apariției în poezia română a lui Nichita Stănescu e comparabilă cu cea a lui Eminescu pentru poezia noastră clasică»". (Traian Bădulescu-Șuțeanu, Confruntări literare: „Trecut neatins prin flăcările unui ev aprins", Alternativa/ The Alternative/ L'Alternative)
„Nichita a știut să învețe din istoria literaturii române și universale că lucrul cel mai josnic pentru un poet este teama. După ce a deprins acest adevăr, s-a încumetat să uite de el. S-a stins din viață la doar 50 de ani, pe 13 decembrie 1983, fiind înmormântat lângă Mihai Eminescu, la Cimitirul «Bellu» din București" (Constantin Ilie, „Nichita Stănescu, instituția «stării de increat», Gazeta de Sud, 29 martie, 2007).
„...Voi, lupilor, clopote de carne, / eu limba voastră sunt; / coastele mele-s perete de arme / cu țevile-n cer din pământ. / voi, lupilor, semn de victorie / plătită cu însumi, plătită cu însuți, / ochi dublu în memorie, / amestecând plânsu-mi cu plânsu-ți."...
Într-un eseu intitulat „Emoție de toamnă" și publicat cu ani în urmă (2012), scriam: „Privesc o fotografie datată 7 aprilie 2006, reprezentând bustul cu «inima de aur», de la Chișinău, al Poetului care spunea că «Limba română e frumoasă ca o duminică». Un comentariu adiacent marchează întru neuitare: «Scriitorii și oamenii de cultură din Basarabia consideră că mișcarea anticomunistă și de eliberare națională din Basarabia a fost declanșată de vizita lui Nichita Stănescu la Chișinău, în 1976, când a îngenunchiat la gara Chișinău și a spus: „Am făcut cel mai lung drum din viața mea: de acasă - acasă"»… . Așa să fie? Și dacă da, își mai amintește cineva?" Să nu uităm! Fiindcă tot el ne anunța: „Mă mut în lup/ fiindcă e vremea schimbării lupilor în clopote".
