- În chiar prima parte a „Lunii Mărțișorului", peste care se suprapun proverbialele zile capricioasele „ale babelor", priveam infinitul senin al cerului de deasupra Iglurilor de gheață din vecinătatea cabanelor turistice Bâlea Lac și Paltinu, din Munții Făgăraș. Nimerit prilej de a-mi imagina că de acolo, de sus de tot, aș fi putut „pipăi" cu ochii-mi înlăcrimați de prelungitul ger al iernilor alpine, ca și de dogoarea strălucitoare a soarelui primăvăratic, penajul argintiu al cârdurilor zburătoare ale gălăgioșilor cocori, reveniți pe meleaguri românești din îndepărtatele țări calde ale tragicilor migranți ai popoarelor, atrași de miracolul ademenitor și înșelător al Europei Occidentale și prospere. Așadar, acea imagine se cuibărise în mintea mea mult mai devreme decât să fi ajuns, până la noi, adierile călduțe ale echinocțiului astronomic și meteorologic al Primăverii. Astfel încât „dându-mă jos" din înălțimea înzăpezită a munților, florăresele făgărășene aveau să-mi ofere o plăcută dovadă a desprimăvărării: câteva înmiresmate buchețele de zambile alb-violete, năpădite de harnicile albine culegătoare ale polenului parfumat și dulceag al celor mai timpurii flori.
- În cele ce urmează, dragă cititorule, am să te rog, pentru început, doar să privești, cu ochii bucuriei sufletului tău și cu iubirea inimii tale, plăpândul și gingașul ghiocel, pentru a înțelege că, în sfârșit, a venit Primăvara! Prevestitorul ghiocel fiind doar una dintre mirificile creații floricole a lui Dumnezeu! Atâta-i de gingaș și de frumos!
Dovadă că fără el nu vine Primăvara Românească, nici Floriile și nici Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului Iisus Hristos (Paștile).
- Un succint fragment desprins dintr-o poezie a lui Tudor Arghezi: „Așează-te la gura sobei,/(Soba-i soarele pătrat)/Dă-mi, pământule, cu bobii,/După cum ne-am mai jucat./Culcă-te tu și visează,/Eu te scormon și te ar,/Și-o să vezi pe la amiază,/Că nu-i jocul în zadar./Lasă-ți, cum îmi place mie,/Somnul greu pe seama mea,/Pun un bob și-mi dai o mie,/Dormi și nu te deștepta./Te-oi trezi eu, bunăoară,/După sacii de la moară". (poezia „Primăvara în câmp")
- Un surprinzător și trist adevăr primăvăratec, decupat din câteva poeme ale regretatului Adrian Păunescu: „Ce dacă vine primăvara/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toți cocorii înapoi". Așadar, o cutremurătoare previziune poetică adresată neamului românesc! Pentru că cine ar fi bănuit că astfel îi va găsi pe români întâia Primăvară a deceniului doi din secolul al 3-lea?! Tot mai dezbinați, tot mai certăreți și tot mai intoleranți! Numai că nelăsându-ne să cădem pradă disperării, același poet ne îndeamnă să privim cum
„S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu știu ce să mai zic, ce să mai fac,/Orice-aș vorbi se-aude primăvara". (Poezia: „Exerciții de primăvară"); „Ce ritm păgân, ce primăvară oarbă,/Ca dintr-un infernal, greșit trecut,/Vin mugurii bolnavi în pomul slut/Și florile, pe el, încep să fiarbă(…)/ Când primăvara este nenoroc,/Țâțâna toamnei scârțâie și doare…" (Poezia: „Primăvara oarbă"); „Nu vă e milă să ucideți mieii,/Nu aveți atâtea bunuri de mâncat?/ V-ați și făcut căciuli strălucitoare/Din bietul petic jupuit al pieii". (Poezia: „Mormânt de miel"); „Aseară când ne despărțeam, aseară,/Tot mai era un pic de primăvară,/Și-acum aruncă ochii pe ferestră/A viscolit pe despărțirea noastră(…) Nici nu mai știu de-i noapte sau e ziuă,/Era doar ninsoarea noastră de adio". (Poezia: „Nisoarea de adio")
