RUȘINEA NU DOARE???

Distribuie pe:

În loc de motto: “Pipa lui Eliade/ Ademenind dumnezei/ Privirea lui Cioran/ Ademenind disperări/ Zâmbetul lui Ionesco/ Strângând scaunele/ Gata/ Reprezentația a luat sfârșit/ Următorul spectacol/ Peste o sută de ani”. (Ion Andreiță, “Piața Furstemberg” )

Analfabetismul - conform dicționarelor - reprezintă situația aceluia sau a acelora care nu știu să scrie și să citească. Din nefericire, deși apariția primului Abecedar românesc - realizat de echipa coordonată de Ion Creangă (1837-1889) - datează din 8 iulie 1868, un studiu publicat în vremea noastră, în 2013, constata că România este țara cu cei mai mulți analfabeți din Europa. Spectaculoasă și tragică decădere! Șase la sută din populație nu știe carte, adică 150.000 de români trebuie să-și pună amprenta, pentru că nu pot să semneze. Cei mai mulți dintre copii abandonează școala din cauza sărăciei, dar și a lipsei de educație a părinților, care nu înțeleg importanța școlii. Cei mici sunt trimiși la muncă pentru a sprijini familia sau, pur și simplu, nu au ce să îmbrace pentru a merge la școală.

După un calcul al Băncii Mondiale, România pierde, anual, peste 900.000 de euro din cauza analfabetismului. Potrivit socotelilor făcute de UNICEF, în anul 2025, din aceeași cauză, România va pierde mai mult de 19 miliarde de euro pe an.

Avem, așadar, aproape un sfert de milion de persoane analfabete. Să ne întoarcem în timp, făcând un pas peste secole! După Unirea Principatelor, una din problemele cu care se confruntau autoritățile școlare a fost uniformizarea manualelor, modernizarea conținutului lor și generalizarea alfabetului latin în redactarea acestora. În vederea soluționării ei, Legea instrucțiunii prevedea ca Ministerul Educației să organizeze concursuri pentru elaborarea cărților școlare. Un astfel de concurs a fost organizat în 1865, având ca scop și realizarea unui “Abecedariu”. Manualele “fiind cărți destinate pentru clasele primare, caută să fie scrise în limbă

câtu se poate de populară; să fie lucrate după cele mai noi metode de învățământu […]; să nu fie reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școle, și în totu modu să fie superioare cărților esistente”. În 1866, Consiliul permanent al instrucțiunii a constatat că nu s-a putut obține rezultatul dorit și a propus reluarea concursului.

În 1864, tânărul Ion Creangă a fost numit prin decret domnesc institutor provizoriu la clasa I, secțiunea a II-a, a Școlii primare “Trei Ierarhi” din Iași. Încă din primii ani de institutorat, marele povestitor a început să strângă material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. A făcut-o, probabil, la îndemnul lui Titu Maiorescu și mai ales datorită nevoii grabnice de cărți școlare din acea perioadă. Alături de alți cinci institutori a constituit o echipă care avea intenția de a compune un abecedar corespunzător noii epoci. Până atunci copiii învățaseră “după ureche” și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și slabe calitativ. Colaboratorii (care conform celor spuse de Creangă s-au reunit încă din perioada 1863-1864) și-au împărțit sarcinile, Creangă păstrându-și “partea literară și dreptul de a trece prin ciur totul din punctul de vedere al corectei vorbiri”. “Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria” (Abecedarul lui Creangă), a fost lucrarea didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. A apărut la Iași pe 8 iulie 1868 și a avut 23 de ediții succesive până în 1893. Prima ediție a fost publicată pe cheltuiala “Societății pentru învățătura poporului român” în data de 8 iulie 1868 la Iași, într-un număr de 4.000 de exemplare. “Autorii au renunțat la remunerația ce ar fi urmat să o primească pentru prima ediție a acestei lucrări, cu condiția ca beneficiul obținut să finanțeze apariția unei a doua ediții - care a văzut lumina tiparului într-un tiraj de 8.000 de exemplare în noiembrie același an. În 1876, aceeași societate a stipendiat publicarea unui nou tiraj de 12.000 exemplare. Imediat după prima ei apariție, lucrarea a fost aprobată și adoptată ca manual. Manualul a avut un deosebit succes, fiind difuzat în întregul Regat, și a servit inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul, rar pentru acea vreme, de 36.000 de exemplare.

“Metodă nouă de scriere și cetire” a fost prima lucrare publicată sub semnătura lui Ion Creangă. Ea i-a adus autorului un câștig care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască “fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: “Învățătorul Copiilor”, “Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, “Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și “Geografia Județului Iași”. Abecedarul lui Creangă avea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și tabele aritmetice. În anul morții autorului, se publicase în peste 500.000 de exemplare. Alături de operele similare ale altor autori, Abecedarul lui Creangă a făcut parte dintr-o serie de lucrări cruciale pentru dezvoltarea limbii și literaturii române. Bine conceput și suport al aplicării în România a unei noi metode de învățare, manualul a fost apreciat de către corpul profesoral, fiind utilizat pe scară largă în România timp de mai multe decenii. “O tempora, o mores…!” (G. Călinescu, “Viața si opera lui Ion Creangă”, Editura Litera Internațional, Bucuresti-Chișinău, 1998)

Spune un proverb, intrat în folclorul universal, că “peștele  se strică de la cap și se curăță de la coadă”. Așa este. Analfabetismul este fructul sau efectul generalizării mediocrației ca atitudine de viață, al mersului pe sârma tremurândă între incompetență și performanță, între grotesc și sublim, aidoma cenușiului speranțelor noastre de viitor.

Într-una din cărțile sale, publicată în 2015 și intitulată “Mediocrația”, filosoful canadian Alain Deneault, specialist în științe politice,  afirmă că, în societățile actuale, de pretutindeni, există tendința de a promova mediocritatea, adică indivizi nici buni, nici răi, care se subordonează aproape instinctual unei ordini prestabilite, care știu și vor “să joace jocurile” impuse, și care nu sunt preocupați decât de îndeplinirea “caietului de sarcini”, fără preocupare pentru valoarea și calitatea muncii pe care o desfășoară sau a vieții pe care o trăiesc.

“Indiscutabil, există (au existat în toate timpurile) mulți oameni remarcabili, celebri sau anonimi, care și-au asumat destinul, au deschis drumuri noi, s-au autodepășit, au înfruntat înfrângeri și au luat-o de la capăt, au crezut în valori înalte și în reușită, dar, în paralel cu aceștia, există categoria mediocrilor sau, mai grav, a incompetenților, a celor care își supraapreciază nivelul de inteligență, de cunoaștere, și care, paradoxal, ajung să domine, să decidă pentru ceilalți. Altfel spus, este vorba de așa-numitul Efect Dunning-Kruger, consecința unui adevăr pe care Charles Darwin, de exemplu, îl exprima în urmă cu peste un veac, într-o zicere încărcată de amărăciune, și anume că «Ignoranța generează mai des încredere decât cunoștințele»“.

Într-o definiție concisă, de dicționar, mediocritatea este o atitudine care se situează între extreme, este calea de mijloc, caracteristică unui comportament care nu iese din comun, banal, care nu se evidențiază prin nimic, previzibil, ori, mai mult, este atitudinea cuiva lipsit de inteligență, de capacități intelectuale deosebite, de creativitate, de cultură, de spirit. Într-un sens mai larg, filosofic, mediocritatea este singurul fel de a fi care îi face fericiți pe cei mai mulți dintre oameni, spunea “părintele tragediei” grecești, Euripide, în antichitate, pentru că, în general, se răsplătesc servilismul, conformismul, obediența, și nu curajul, meritul, abnegația, devotamentul, succesul, creativitatea, aspect care se poate constata și în lumea în care trăim astăzi, deși de epoca lui Euripide ne despart peste două milenii și jumătate.

În spațiul românesc, încă din secolul al XIX-lea, Titu Maiorescu, “spiritus rector” al Societății “Junimea”, Ministru al Cultelor și al Instrucțiunii publice, cu rol major în dezvoltarea societății de la acea vreme, atrăgea atenția, într-un cunoscut studiu - “În contra direcției de astăzi în cultura românească” - asupra “formelor fără fond”, altfel spus, asupra pericolului mediocrității: “O primă greșeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrităților. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra - toate sunt primite cu laudă, sau cel puțin cu indulgență, sub cuvânt că «tot este ceva» și că are să devie mai bine. Așa zicem de 30 de ani și încurajăm la oameni nechemați și nealeși! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y - jurnalist eminent, domnul Z - bărbat de stat european, și rezultatul este că de atunci încoace mergem tot mai rău, că poezia a dispărut din societate, că jurnalistica și-a pierdut orice influență; iar cât pentru politica română, fericite articolele literare, cărora le este permis să nu se ocupe de dânsa! De aci să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuiesc descurajate de la viața publică a unui popor și cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfățișare, în meritul său, și nu are trebuință de indulgență, căci nu este bun numai pentru noi și deocamdată, ci pentru toți și pentru totdeauna”.

Mediocrația (termen inventat de Alain Deneault), ca realitate trăită, nu inventată, arată că oamenii care se disting printr-un punct de vedere original, prin decizii inovatoare, sunt ținuți pe tușă, pot fi periculoși pentru ierarhii bine consolidate, după reguli impuse. Ca să reușești, astăzi, se spune că nu trebuie să ieși din rând, să te conformezi. Canadianul Alain Deneault susține că multe dintre funcțiile de conducere, în prezent, sunt ocupate uneori de inși care și-au atins nivelul de incompetență și se eternizează în posturile respective sau, mai des, de către oameni cu un anumit grad de competență, dar care fac exact ce li se cere, nici mai mult, nici mai puțin, fără a pune întrebări incomode, fără a fi preocupați de altceva decât de a avansa în carieră, prin ocuparea unui post la un nivel superior. Mediocrația pare a-și fi asigurat și viitorul. Dinamica tehnologică, pe lângă avantajele aduse civilizației moderne, a încurajat, pe de altă parte, oamenii fără convingeri, fără pasiuni, care se trezesc dimineața pentru a-și dedica toată energia pentru a corespunde exigențelor altora, care au puterea și banii.

Nicolae Iorga previziona: “Interesul e pizmăreț și gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmășesc și în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere și plăcere decât ceilalți, egoismul cel rău, iubirea pătimașă de sine și numai de sine scapă din lanțurile cuviinței și datinilor bune și se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veșnic tulburată, neliniștită la lucrul ei, lipsită de siguranță în păstrarea roadelor ei și împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliți să le încheie nu mai sunt decât false și trecătoare”.

Restul… n-ar trebui să fie tăcere!

 

 

Lasă un comentariu