Transilvania autonomă, având o populație majoritar-ortodoxă, este o filă de martiraj pilduitor încă din secolul XIII, de când statul catolic ungar și scaunul papal au încercat, într-un mod brutal, fie să îi convertească pe românii “schismatici”, fie, pur și simplu, să îi extermine pe “toți ereticii și falșii creștini” (a se vedea cazul inchizitorialului papă Grigore al IX-lea). Astfel, în vremea regelui maghiar Ludovic (1342-1382) a început scoaterea Ortodoxiei în afara legii (precum și persecutarea preoților ortodocși), iar sub regele Luxemburg (1387-1437) s-a interzis nobililor și țăranilor români să-și boteze copiii în ritul ortodox (decret întărit și de regele Matei Corvin). Existența de zi cu zi a românilor ortodocși a devenit și mai grea după ce, în 1595, Dieta din Turda i-a obligat pe strămoșii noștri - sub amenințarea cu decapitarea - să se căsătorească la catolici, obligându-i, totodată, să plătească dijmă catolicilor (tot pentru dijmă a izbucnit și răscoala de la Bobâlna din 1437), culminând apoi cu disprețul de a-i arunca pe țăranii români, în 1514, în iobăgie.
Mai apoi, în secolul XVI, sistemul represiv catolic al maghiarilor din Transilvania a fost înlocuit cu cel calvinist, în condițiile în care Ungaria fusese transformată în pașalâc turcesc, în 1541. Iar maghiarii calvini, ca și predecesorii lor catolici, au continuat să îi mențină pe românii ortodocși într-o stare de inferioritate religioasă și socială. Istoria consemnează, în continuare, același proces violent de nerecunoaștere oficială a Ortodoxiei, de convertire și întemnițare a românilor. Astfel de acțiuni prozeletiste au avut loc în vremea principilor calvini Ioan Sigismund, Gabriel Bethlen etc. Românii aveau să fie, însă, pentru scurt timp ridicați, în epoca strălucită a lui Mihai Viteazul (1593-1601), deoarece atunci s-a recunoscut statutul politic de egalitate a Ortodoxiei cu celelalte 4 “religii recepte” existente în Transilvania. Însă, credința noastră națională avea să fie din nou înjosită când, în 1688, protectoratul austriac în Transilvania a girat nu numai nerecunoașterea oficială a Ortodoxiei, dar a “regizat” și actul viclean al unirii unora dintre românii ortodocși cu Roma catolică (1697), bineînțeles spre folosul statului ungar, ceea ce i-a făcut pe românii înșelați (și tolerați) să părăsească în masă unirea și să revină la Ortodoxie. În fața acestui gest al lor, Viena a recurs la forță armată și, sub conducerea generalului Bukow, bisericile ortodoxe ale românilor din Transilvania au fost luate cu forța și date celor “uniți”, parohiile ortodoxe au fost declarate “unite”, iar în cele din urmă au fost dărâmate cu tunurile zeci de schituri și mănăstiri ortodoxe. Ca urmare a acestor măsuri de represalii, o parte din cei 1.540 de preoți ortodocși români și-au părăsit parohiile (698), au trecut în rândul țărănimii (202), au fugit la românii de peste munți (498), iar alții au fost închiși în temnițe, trecuți la “uniți” sau executați (a se citi opera istoricului K. Hitchins). Așa s-a petrecut și cu cei 80 de preoți ortodocși, români și patrioți, pe timpul răscoalei lui Horea (1784) care, ca și conducătorii răscoalei, au fost întemnițați, anchetați, alungați, condamnați la moarte și uciși în chinuri martirice. Ororile maghiarilor nu i-au înspăimântat nicidecum pe românii ortodocși din vremea pașoptistă, când, ridicându-se pentru apărarea identității românești, peste 100 de preoți au fost uciși, mai mult de 40 de biserici au fost arse și în jur de 300 jefuite.
