Un interesant și documentat studiu intitulat “Basarabia”, redactat de istoricul american William Howell și datat 11 martie 1918, redă o imagine de ansamblu a Basarabiei, subliniind caracterul românesc al acestui teritoriu și faptul că, până în 1812, a făcut parte integrantă din Principatul Moldovei. Autorul american delimitează, în conformitate cu adevărul istoric, granițele acestui teritoriu, cedat de turci, în 1812, Imperiului țarist, precizând că limita sudică a Basarabiei se afla pe țărmul Mării Negre. Studiul argumentează chiar evoluția teritoriului dintre Prut și Nistru spre Unirea cu Patria-Mamă România, concluzia fiind că Unirea Basarabiei cu România este în concordanță cu principiul autodeterminării.
La 18/28 octombrie 1806, izbucnise Războiul ruso-turc, țarul Rusiei, Alexandru I ordonând trupelor să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. “Deși reprezentanții Imperiului Rus declarau că nu au nici cea mai mică intenție să cucerească ceva din Turcia, ci urmăreau doar «prevenirea intenției lui Bonaparte, exprimată de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru», cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit, din 25 iunie/7 iulie 1807, dintre Rusia și Franța, și după întâlnirea de la Erfurt, dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat, în cele din urmă, acceptul suveranului francez pentru ocuparea, de către Imperiul Țarist, a celor două principate dunărene - Valahia și Moldova - în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din perioada 1806-1812.”
În octombrie 1811, la Giurgiu, rușii au înaintat propuneri de pace, în condițiile în care armatele otomane fuseseră înfrânte la Ruse și Slobozia, propuneri care prevedeau ca “Principatele Moldova, «Valahia Mare» și «Mică» și partea din vestul Moldovei (ceea ce turcii numeau «Bugeac») să se alipească «pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor», specificându-se că «fluviul Dunărea va fi, de acum, înainte granița dintre cele două Imperii»“. Constantinopolul a refuzat ferm propunerile țariste inițiale, Rusia urmând să se mulțumească cu ocuparea “doar” a teritoriului Principatului Moldovei, între Siret și Nistru, dar, după ce situația frontului a devenit favorabilă rușilor, aceștia au cerut întreg teritoriul dintre Prut și Nistru. Așa se face că, în final, cele două părți au semnat, la 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la București, în hanul lui Manuc Bei (Emanuel Marzayan, vestit negustor, diplomat și hangiu, unul dintre cei mai avuți moșieri din Balcanii timpului). Tratatul cuprindea 16 articole publice și două articole secrete, iar la articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 kmp, cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, adică ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul - adică un teritoriu care, până atunci, nu avusese o unitate administrativ-geografică. Un an mai târziu, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată “Gubernia Bessarabia”.
Inițial, țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși, prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, dar la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populația fiind supusă politicii de rusificare. “Atât româna cât și rusa au fost, pentru început, limbi folosite în administrația locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate și publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învățământul public, până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar. La 9 februarie 1866, autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei «urmărește alte scopuri», iar în 1871, țarul a emis un ucaz «asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia»“.
Rusia era frământată de Marea Revoluție bolșevică ale cărei consecințe au fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea și asasinarea familiei sale. În zilele de 6 și 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un Congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune, cerând autonomia guberniei și formarea unei Adunări legislative. La 3/16 martie 1917, Adunarea generală a zemstvei (adunare conducătoare) din Bălți cerea “unirea Basarabiei cu Regatul României”, urmată, la 13/26 martie, de o cerere similară venită din zemstva din Soroca.
“A urmat, în aprilie 1917, crearea Partidului Național Moldovenesc, sub conducerea lui Vasile Stroescu, care milita pentru autonomia Basarabiei, iar la 16 iulie 1917 Comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui Consiliu al provinciei, care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie națională și teritorială.
Între 23-27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a dispus constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ, în care au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind desemnați de către comisiile comunale și ale ținuturilor, și de asociațiile profesionale. Ca structură, Sfatul țării cuprindea 156 deputați, din care 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.
La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima ședință a Sfatului Țării, în care președinte a fost desemnat Ion Inculeț, și în care a fost proclamată, cu votul majorității, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut și Nistru.”
În contextul previzibilei prăbușiri a Imperiului Rus, haosul, anarhia și violența trupelor rusești puneau stăpânire pe Basarabia. Ca urmare, la 13 ianuarie 1918, Armata Română a fost chemată să facă ordine și, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării declara independența Republicii Moldova.
La 11 martie 1918, Ion Inculeț adresa o telegramă regelui Ferdinand I, în care arăta:
“M.S. Regelui - Iași,
În numele Sfatului Țării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia, desrobit de jugul secular, aduc Majestății Voastre expresiunea credinței neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care, în unire cu țara-mumă, vede chezășia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura națională și dreptatea socială.
- Al Majestății Voastre prea plecat servitor, -
Ioan Inculeț,
Președintele Sfatului Țării din Basarabia”.
La 22 martie/4 aprilie, a avut loc ședința Guvernului român în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei, iar, de partea cealaltă, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României.
La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de Război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care șeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea Unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea ședinței, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți.
Declarația de Unire a Sfatului Țării arată că: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.
După aflarea rezultatului, în Sfatul Țării, au fost invitați prim-ministrul Alexandru Marghiloman și delegația sa, iar prim-ministrul a declarat: “În numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta, pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”
În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul Regal de promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.
A urmat actul istoric de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a consfințit unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar cu Regatul României.
Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor
În 28 iunie 1940, prin ticălosul Pact Ribbentrop-Molotov, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia din nou. Ce a urmat se știe...
Doamne, apără-i pe români! “Cine uită, nu merită”!
