Acum, când frigul se retrage în ungherul lui, primul care înfrumusețează pământul e firul de iarbă. Care așteaptă cu nerăbdare să ne aducă primăvara și să ne amintească că putem fi tot atât de simpli și nepretențioși, cum este și el.
Însă, cel mai mult, mă miră firul de iarbă care știe să-și croiască drum printre pietre sau prin asfalt. Dându-ne un exemplu de tărie și ambiție. Și chiar dacă stă înghesuit acolo, prin întuneric, și suferă, sub piatra aceea neclintită, tot nu se lasă învins. Dar se zbate ca să supraviețuiască, doar ca să mai vadă încă o dată lumina soarelui. Și apoi, că e mic și firav, nu se sperie.
Nu-i este teamă nici de vânt, de frig, furtună sau de moarte. Dar se înarmează mereu cu speranță și răbdare.
O răbdare pe care, uneori, n-o are nici omul...
Și așteaptă resemnat să treacă prin toate etapele vieții lui.
Numai noi, cei care credem în nemurire, vrem sa trăim veșnic, dar nu și să murim...
Însă, iarba își știe rostul ei și ne dă exemplu de bucurie și simplitate.
Pentru ca să așternem și noi, fiecare-n sufletul celuilalt, primăvara.
