Vreme înainte erau semne clare care cereau lepădarea mărțișorului, iar despărțirea de el nu se putea face oricum. Venirea berzelor, a rândunelelor, primul cântat al cucului, înflorirea cireșilor, a trandafirilor, a păducelului sau sărbători precreștine închinate unor divinități ale vegetației erau momentele din calendarul popular care, potrivit fiecărei zone etnofolclorice în parte, impuneau predarea mărțișorului. Ea nu se făcea oricum, ci într-un întreg context ritualic. Mărțișorul se arunca după cuc, după barză, era dat pe apă curgătoare ori legat de o crenguță înflorită. Se credea că, primind mărțișorul, pasărea, apa, floarea erau ferite de deochi și - printr-un transfer simbolic de proprietăți - îi dăruiau fetei zborul, cântecul, culoarea, fertilitatea, frumusețea…
Așa cum mărțișorul trebuia prins în piept (legat la mână sau la gât) la răsărit, “odată cu roșirea ceriului”, gestul lepădării lui nu trebuia să fie văzut de Soare, pentru că se supăra și “pârlea” fața fetei. Privit din această perspectivă, mărțișorul poate fi considerat un fel de “talisman solar” .
“Unii copii poartă mărțișorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Și dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că și copilului încă îi va merge bine în viață.
Alții îl țin la gât până ce văd primul pom înflorit, și atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului respectiv. Alții îl poartă până înfloare porumbarul sau porumbrelul și păducelul, și atunci, luându-l, îl pun pe un porumbar, respectiv pe un păducel, zicând că copilul să fie alb ca floarea acestor ciritei.
Și iarăși, alții îl poartă până când sosesc berzele (cocostârcii), iar atunci îl aruncă după aceștia, zicând: “Na-ți negrețele,/ Și dă-mi albețele!”
În multe părți, și mai cu seamă în Muntenia, este datină ca să poarte mărțișor la gât sau la mână nu numai copiii cei mici, adică băieții și fetițele, ci și fetele cele mari, ba până chiar și o seamă de neveste tinere. Și aceasta o fac ele cu scop ca să nu le ardă și pârlească soarele, căci: “Cine poartă mărțișoare/ Nu mai e pârlit de soare”, ci ca să li se conserve culoarea albă a pielii pe față în timpul verii, ca și în timpul iernii.
Pe la finea lunii lui martie, unele dintre dânsele iau legătura marțului și o pun pe trandafiri, iar moneta o dau pe vin, pâine albă și caș, crezând că fata care a purtat marțul, făcând aceasta, îi va fi fața albă ca și cașul și rumenă ca trandafirul și vinul.
Altele, din contra, îl poartă până ce începe cucul a cânta, sau până ce înflorește porumbarul ori vișinul, și atunci îl aruncă ca și copiii, pe rămurelele acestor pomi sau până când sosesc berzele, și atunci, cum le văd, le aruncă după acestea. Însă cele mai multe dintre dânsele caută ca atunci când îl scot și și-l aruncă, să nu le vadă soarele, căci văzându-le, le înnegrește pielea feței.
Acestea sunt toate datinele și credințele românilor, câte le-am putut eu până acuma aduna în privința mărțișorului.” S. Fl. Marian - “Sărbătorile la Români, Cîrnilegile”, 1898
