În ansamblu, românii fac parte din tabăra popoarelor plurivalente, adică bine instruite (încă), în foarte multe domenii. Am moștenit darul mai multor meserii, cunoaștem mai multe limbi, avem tradiții solide, am învățat din cultura mai multor popoare, dar se pare că suntem deficitari la cunoașterea propriului neam. Adică cine suntem cu adevărat, de unde venim și cu ce bagaj, ca să știm încotro să ne îndreptăm și care ar fi calea cea mai bună de urmat. Și, pentru a avea succes deplin în noua construcție pe care ne-o dorim trebuie să ne cunoaștem bine trecutul, adică temelia pe care ne bazăm. Lucrul acesta nu-l putem realiza altfel decât dacă ne cunoaștem istoria, cea care ne dă nu numai certitudini, ci ne și poate motiva, îmbărbăta în avântul nostru pentru a merge mai departe.
Dacă avem răbdarea să forăm cât mai adânc în trecutul nostru, avem plăcuta surpriză de a constata că suntem beneficiari ai unei colosale istorii. O istorie mult mai bogată decât a vecinilor noștri, oricare ar fi ei, cu rădăcini adânc înfipte în solul acestei părți a Europei și cu o arie de cuprindere de cel puțin patru ori mai mare decât țara pe care o stăpânim azi. Și chiar dacă am suferit multe apăsări, nedreptăți la care am fost supuși de-a lungul vremii de către cei mai agresivi, mai războinici și mai puternici decât noi, de un lucru nu trebuie să ne fie rușine, și anume, de faptul că noi n-am râvnit o palmă din pământul altora. În schimb, am dat cu duiumul dintr-al nostru, evident, nu de bună voie, pentru că barbarii nu cunoșteau această noțiune, fapt care ne îndreptățește să vorbim de ceea ce s-a întâmplat cândva de-a lungul istoriei, dar și să solicităm, acolo unde este cazul, reparații concrete, pentru că raptul în zilele noastre nu-și mai are locul, iar dreptul nostru istoric asupra unor teritorii este pe deplin fundamentat de dreptul internațional, atât din punct de vedere moral, cât și juridic.
Făcută țăndări și împărțită pe la anumite imperii, tocmai pentru a distruge forța vitală a aceleia care cândva a fost Dacia Felix, înaintașii noștri au făcut sacrificii extraordinare pentru a încropi din nou o țară redutabilă. După nenumărate încercări eșuate, în vechimea îndepărtată (vezi unirea lui Mihai Viteazul etc.), a fost mai întâi unirea de la 1859, (Unirea cea Mică), apoi cea de la 1918 (Unirea cea Mare), dar și dezastrul din perioada și de după cel de Al Doilea Război Mondial, când din trupul țării s-au făcut rapturi cu nemiluita, unele înlăturate (Diktatul de la Viena, august 1940), altele rămase ca o rană vie, nevindecată, dar și nerevindecată (Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939), cum e cazul teritoriilor românești din nordul și estul țării. Este vorba, desigur, de Basarabia și Bucovina care în 1940 au fost încorporate abuziv în spațiul sovietic și continuă și astăzi, după dezmembrarea Imperiului sovietic, cu drept deplin de a le recupera, mai ales că Pactul în cauză a fost deja dezavuat de către Uniunea Europeană, doar că instituțiile noastre abilitate în acest sens nu acționează în această direcție. De ce? Pentru același motiv pentru care nu acționează nici în alte direcții, fiecare partid preferând să stea nelimitat la guvernare prin metoda bătutului pasului pe loc, pe care o promovează în raport cu (ne)dezvoltarea țării de mai bine de trei decenii.
Abonat fiind la revista Literatura și arta" din Chișinău, a regretatului academician Nicolae Dabija, recent răpus de Coronavirus, sunt la curent cu eforturile extraordinare a majorității intelectualității basarabene pentru a crea în rândul populației generale și destul de eterogene, dar majoritar românești, a unei mase critice suficiente pentru marea opțiune de unire cu Țara-mamă, România. Lucrul acesta se și întâmplă, numai că tare ne este teamă că pe reprezentanții Țării-mame nu-i prea interesează, sugerând, diplomatic, că acum nu este momentul, să o lăsăm pe mai târziu, fără a indica o limită de orizont, adică până când.
Pledoaria pentru Reîntregire este la ordinea zilei în Republica Moldova pe calea publicistică, fie că e vorba de foarte numeroase articole în presă, sau de cărți de mare anvergură, dintre care cele mai recente ar fi volumul de publicistică al lui Ionel Căpiță, intitulat ,,Noi și noi" și O istorie ilustrată a românilor de la est de Prut", a profesorului universitar Octavian D. Țâcu, din Chișinău, carte de care ne vom ocupa mai pe îndelete.
Cartea lui Ionel Căpiță mustește de cele o mie și una de argumente care dau sens convingător justeței acestui demers. După cum reliefează în articolul de apreciere, doctor în filologie, Tatiana Butnaru afirmă: Ionel Căpiță este încredințat că ,,Zbuciumul devenirii noastre esențiale se poate realiza doar prin ideea salvatoare de Unire cu «Mama Românie», către care se adresează tulburător și, în felul acesta își asumă rolul de profet, de animator al deșteptării naționale": Auzi-ne, Mamă-Românie! Basarabia e ruptă din trupul Tău și prea des a fost înstrăinată și răstignită. Bate, Mamă, la ușile marilor puteri ale lumii, că de ele depinde rezolvarea, fă ce-ți stă în putere, adu-ți fiica la sânul Tău, că vrea să te cuprindă"!
Iar noi, Țara-Mamă, ce facem? Ne facem că plouă, amăgindu-i cu vorbe sterpe și suflet de mamă vitregă! Mai mult, fiind vorba de necesara educația patriotică, dintre toate materiile școlare, istoria este cea care are cea mai mare contribuție, pentru că ea este învățătoarea vieții" , dar pe care noi, cei de azi, în graba noastră spre nu se știe unde, o neglijăm cel mai mult, considerând-o chiar inutilă. Nu întâmplător a crescut numărul vocilor care o vor siluită, dacă nu chiar exclusă din manualele școlare, sau cei din așa-zisa societate civilă, care par a fi sătui de atâta istorie, fie pentru că nu o cunosc, fie pentru că acesta ar fi un trend de urmat. O povață total nelalocul ei, întrucât, noi, românii, mai avem încă multe probleme, și de ale istoriei, de rezolvat, cum e acest nenorocit Pact Stalin-Hitler, tocmai o relicvă a istoriei care ne afectează puternic. Iar cine vrea argumente cu duiumul referitor la ceea ce avem de făcut, pentru ca urmașii noștri să ne poată lăuda că am făcut și noi ceva bun pentru deplina Reîntregire, este să ne așezăm la masă și să vedem ce trebuie întreprins în acest sens. Iar pe cei care vor cu adevărat să știe de ce trebuie să-i aducem pe moldovenii de dincolo de Prut la sânul adevăratei mame, îi îndemnăm să citească recenta și cu adevărat celebra și tulburătoarea carte a profesorului universitar din Chișinău, O istorie ilustrată a românilor de la est de Prut, de care ne-am propus să ne ocupăm în numerele viitoare.
