Se spune că Ceea ce nu te omoară, te face mai puternic!". Iar noi suntem aici. E o expresie frumoasă, plină de speranță, de îmbărbătare, o concluzie - sfat care te face să accepți, cu o oarecare demnitate și împăcare, ceea ce viața îți oferă. Și știm cu toții că viața nu oferă doar momente frumoase. Provocările există, iar românul, ca nație, a reușit să le facă față. Printr-o oarecare doză de speranță, credință, putere, naivitate și umor negru. Din păcate, dintre toate stările pe care le-a trăit și le trăiește românul, cea mai grea de dus este grija zilei de mâine, teama față de incertitudinea locului de muncă, teama față de bolile cu care se confruntă și, pe care, foarte mulți dintre noi preferăm să le ducem pe picioare", pentru că timpul și banii ne pun în situația de a alege această cale, lipsa perspectivei și incapacitatea de a privi în viitor, de a clădi un viitor concret... pentru că e ca și cum ai clădi pe nisipuri mișcătoare.
Românul a făcut față și comunismului, o etapă a istoriei noastre în care multe dintre drepturile noastre au fost încălcate, în schimb, fără să am sentimente nostalgice referitoare la comunism, românii aveau, pe atunci, o oarecare putere și un suport dat de o stabilitate puțin ciudată, dar existentă, aceea de a face planuri de viitor. Greu, cu o oarecare resemnare, dar o făcea, printre două, trei bancuri politice spuse pe un ton șoptit, între două defilări, la completarea cartelelor pentru porțiile alimentare și cozile la care stătea etc.
Democrația a venit cu multe drepturi, cu o deschidere spre cunoaștere, spre dezvoltare, spre împlinirea acelor visuri care le-a simțit până acum ca o neîmplinire, ca un fruct oprit, dar a venit și cu multe incertitudini. Libertatea democrației se confundă cu libertinajul nesimțirii, democrația a adus libertăți prost înțelese și multă teamă vizavi de ziua de mâine. Concurența care ar fi trebuit să creeze competiție și, implicit, o creștere a calității a tot ceea ce înseamnă viață... ne-a apropiat și mai mult de expresia să moară și capra vecinului". Teama zilei de mâine, redusă concret la numărarea și împărțirea banilor în ziua de salariu, este foarte reală. Ba salariile sunt mici în raport cu prețurile aliniate la prețurile europene, ba apar cheltuieli neprevăzute care nu pot fi evitate sau amânate referitoare la reparații, cheltuielile privind școlarizarea gratuită" a copiilor, minime investiții privind îmbrăcămintea, igiena și confortul vieții. În schimb, românul amână vizitele la medic, amână planurile referitoare la un eventual concediu și se rezumă la a exista. Este o mare diferență între a fi în viață și a avea o viață! Dorința, visul, viața, toate au trecut pe locul 2, pe primul loc a rămas supraviețuirea.
Uite așa, fiecare zi, fiecare lună, fiecare salar duce la sentimentul acela greu, de a trăi cu securea deasupra capului. Suntem o națiune care trăim cu grija zilei de mâine, o națiune pentru care AZI e sumbru, gri și plin de renunțări, iar MÂINE e în ceață.
Colac peste pupăză, pandemia a făcut ceața și mai deasă, a mărit procentajul de renunțări, a scăzut preocuparea și grija față de sănătate, a îngrădit democrația și libertățile, locurile de muncă sunt pe cale de dispariție, iar aleșii noștri au mare grijă să ne mai administreze și câte o grenadă fumigenă, paralizantă, în ceața zilei noastre de mâine. Mai ies pe posturile de televiziune cu câteva cifre, mai un scandal mediatic care să țină mințile ocupate încă câteva zile, toate sub amenințarea unei incertitudini a zilei de mâine care deja s-a cuibărit, de mult timp, în sufletul românului.
Ce e foarte trist e că această teamă începe să semene a normalitate. Tinerii pornesc în viață prin acceptarea realității vieții lor, a neputinței de a realiza ceea ce își doresc, temperându-și și visele, și dorințele, copiii au aflat că totul se întâmplă când mama sau tata primesc salariile și, totodată, știu de la vârste fragede că mai întâi trebuie plătit gazul, curentul, eventual și chiria și apoi: ...dacă poate mama, îți cumpără". Bătrânii noștri s-au resemnat, au obosit și își trăiesc bătrânețile bucurându-se că și-au scos rețetele prescrise și că au reușit să pună bani deoparte pentru propria înmormântare.
Nu cred că rostul nostru este doar să plătim facturi, rate și să pretindem că trăim. La un moment dat, românul, ca nație, va avea acea zvâcnire care o să transforme teama zilei de mâine în bucuria unui viitor realizabil, palpabil. Istoria se repetă.
