PERIPLU GAZETĂRESC PRIN SPUSELE SCRISE, DE ȘI DESPRE FILOZOFUL EMIL CIORAN (N. RĂȘINARI-SIBIU, 8 APRILIE 1911- D. PARIS, 20 IUNIE 1995)

- Mărturisiri la vârsta de 31 de ani: “Singurul lucru cu care mă mândresc este faptul că am înțeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viață, să zămislești. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să transmiți propriile tale defecte unei progenituri și să o obligi să treacă prin aceleași încercări ca și tine. Părinții sunt niște asasini”.

- Mărturisiri la vârsta de 75 de ani, referitoare la anii plăcutei sale copilării petrecuți pe ulițele satului natal, Rășinari: “Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aș fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din care provin. Aș fi înțeles esențialul la fel de bine ca și acum”.

- Mărturisiri din anul 1987: “Timp de zece ani am hoinărit de dimineață până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l părăsesc și să plec la liceu, în șaretă am avut o criză de disperare, de care-mi amintesc și astăzi”.

- În “Simone (n.a. Boue'), prietena mea”, despre care Eleonora, cumnata filozofului (răposata soție a răposatului său frate sibian, Aurel), își amintește că era “o franțuzoaică înaltă, cu păr blond și șuvițe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză și-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deosebit. Era profesoară și mult mai tânără decât el. O cunoscuse în anul 1942, la o cantină studențească. Între timp, devenise stăpâna casei lui închiriate și a florilor de pe pervaz și din mica grădină. Simone îi va oferi lui Emil Cioran, vreme de mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieți normale. Rugată de un ziarist să-l descrie pe prietenul ei filozof, ea ar fi spus că este frumos ca un rus! Și cu toate că o îndrăgea destul de mult, el nu va scrie nici un rând și nu va rosti nici măcar un cuvânt despre ea. Probabil că acest fel extrem de discret de a trăii să-l fi deprins, încă din anii copilăriei, în casa părinților săi, tatăl fiind preot ortodox în satul Rășinari, iar apoi protopopul bisericilor din Sibiu. Indiferent că au locuit temporar în apartamente de hoteluri sărăcăcioase, sau în chirie la mansard unor case parisiene, cei doi mereu erau bucuroși de oaspeți. Iar în anturajul lor se râdea cu poftă și se deschideau sticle cu vin”.

- În lucrarea “Inconvenientul de a te fi născut” găsim următoarele mărturisiri personale ale lui Emil Cioran: “Faptul că eu exist dovedește că lumea nu are sens”; “Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răzbuna contra lumii, contra mea”; “Dacă sunt sinistre cărțile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonț în cap”.

- În 1981, la 70 de ani împliniți, o cunoaște pe Friedgard, o nemțoaică tare frumușică, candidată la doctoratul în filozofie, la Universitatea din Köln. Cu toate că era divorțată, precum și mama unui băiețel, avea doar jumătate din vârsta lui de atunci. Și, astfel, filozoful va constata cu uimire, aproape rușinat, că “m-ați vindecat de plictiseală” (...); “vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile și loviturile legate de numele dvs.”(...); “Sunteți blestemul meu indispensabil”.

- Din amintirile mărturisite de Simone Boue, femeia-profesor cu care Emil Cioran a împărțit vreme de mai bine de cinci decenii aceeași mansardă parisiană: “Când l-am cunoscut, scria în română. Știam că în România era cineva. În Franța, însă, era un anonim. În caietele sale își povestește vizitele la editura Gallimard. Nimeni nu-l cunoștea. Toată viața lui a fost un șir lung de umilințe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu “Exerciții de admirație”, în 1986. Și cred că a murit fără să știe că a fost recunoscut”; “Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Disprețuia gloria. Nu accepta să apară la televizor și pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: “Sunteți Cioran”, răspundea “Nu”. Când era foarte bolnav și avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă și l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: “Am fost”! “Erau niște caiete puse deoparte, pe care scria “a' detruire” (“de distrus”). Uneori, printre rânduri, găsești scris “noapte atroce” sau “dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l știam. Ce scrie e de o tristețe sfâșietoare. Revine constant sentimentul eșecului existențial. E foarte dureros pentru mine să citesc așa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viața de zi cu zi, Cioran nu era deloc o ființă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Și aș spune că nu-i scăpau bucuriile și frumusețea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea”; “Cioran nu vorbea niciodată de mine. Și nici eu sub nicio formă n-aș fi vrut să le vorbesc de el alor mei. Ce le-aș fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic?”. “Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n față. “Cum îl puteți suporta pe Cioran?”. Și i-am zis: “Dar și el mă suportă pe mine”. Adevărul e că Cioran era pur și simplu imprevizibil. Nu te plictiseai niciodată cu el. Dar era imposibil să faci un plan. De pildă, hotărâm să plecăm la Dieppe, în vacanță. Înainte de a pleca, scoteam absolut totul din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, și nici nu ne instalam bine, că spunea: “Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris și trebuia să facem iar cumpărături”.

NOTĂ: Curios felul de a fi al acestui enervant de inteligent OM! Eu, sincer vă spun, nu m-aș fi suportat să stau alături de oamenii normali de simpli și de deștepți!. Mă făcea un pusnic-gânditor într-o grotă! Și nimeni și nicicând n-ar fi auzit de mine, atâta vreme cât aș fi fost încă în viață!

Așa crede despre el și semenii săi, semnatarul acestor rânduri!

Lasă un comentariu