Născut în data de 1 aprilie 1881, în localitatea Rășinari, Octavian Goga a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți români, fiind și membru al Academiei Române, începând cu anul
1920. Totodată, în perioada 28 decembrie 1937 - 11 februarie 1938, Octavian Goga a fost prim-ministru al României.
Debutează în anul 1897, prima poezie, “Atunci și acum”, fiind publicată în ziarul Tribuna din Sibiu și semnată “Tavi”. Următoarele poezii le-a publicat în revista Familia și în ziarele Tribuna și Luceafărul, fiind semnate, cu precădere, “Octavian”, iar apoi “Nic. Otavă”. Prima poezie semnată cu numele “Octavian Goga” a fost publicată în anul 1903, în ziarul Luceafărul. În anul 1905, poetul publică primul volum de versuri, intitulat “Poezii”. În anul 1909, la editura Minerva din București, apare și cel de-al doilea volum de versuri al autorului, intitulat “Ne cheamă pământul”, iar în anul 1913, aceeași editură tipărește volumul al treilea, “Din umbra zidurilor”.
În anul 1916, editura “C. Sfetea” tipărește volumul de versuri “Cântece fără țară”, cu un cuvânt înainte al autorului. În același an, Octavian Goga participă la Primul Război Mondial și scrie ciclul de versuri “Război”. În anul 1924, poetul publică, la editura “Cultura Națională” din București, volumul “Poezii” și primește Premiul Național pentru poezie.
Poetul s-a implicat și în activitatea politică, făcând parte din diferitele guverne care au condus țara și ocupând funcții precum ministru al Instrucțiunii și Cultelor, ministru al Cultelor și Artelor, ministru de stat, ministru de interne și prim-ministru.
De asemenea, Goga s-a remarcat și prin activitatea de gazetar, fiind directorul revistei “Țara noastră”, publicație care apare mai întâi la Sibiu, iar apoi la Cluj.
Octavian Goga se stinge din viață în data de 7 mai 1938, la Ciucea, însă este transportat la București, iar trupul neînsuflețit este depus la Ateneul Român și înmormântat la Cimitirul Bellu. Un an mai târziu, trupul poetului este reînhumat la Ciucea.
RUGĂCIUNE
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-și glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
OCTAVIAN GOGA
