MIEL ALB, SUFLETUL MEU

Distribuie pe:

Uimiți,

copacii îmi numără pașii:

unu, doi, trei, patru, cinci...

Se-ntoarce, își zic,

iată,

străinul nu ne cunoaște.

E, parcă, mai sur,

de spate-i mai adus,

mai altfel în toate,

și mersu-i mai greu,

de om obosit,

mereu se oprește din drum,

și aerul rece

nu-i mai ajunge.

E-o mare de șoapte

în spatele meu,

pădurea toată începe să cânte

și nu-i mai aud

suflarea de noapte.

Miel alb,

sufletul meu

zburdă liber acum

pe pajiștea verde.

(Din volumul Vâslele timpului”, Antologie alcătuită de Mariana Cristescu, Ed. Nico, Târgu-Mureș, 2009)

Lasă un comentariu