Istoria noastră, a românilor, este puternic legată nu numai de cea a bulgarilor, ungurilor, austriecilor, otomanilor, care, într-un fel sau altul, “s-au perindat” pe meleagurile noastre, ci și de cea a rușilor, care, împreună cu ucrainenii și bielorușii, fac parte din eșalonul estic și nordic al slavilor.
Dacă despre impactul bulgarilor (din sec. VII), al ungurilor (din sec. IX), al turcilor (din sec. XIV) s-a vorbit mai mult, despre cel al rușilor (din sec. V-VII) se cunoaște mai puțin, faptul datorându-se distorsionărilor și restricțiilor impuse după cel de Al Doilea Război Mondial, odată cu intrarea noastră în sfera de influență a rușilor sovietici, care, din opresori, ne-au devenit, dintr-o dată, frați iubitori și părinți ocrotitori, și multe multe altele de acest gen, despre care, evident, nu se poate vorbi decât numai de bine.
Încercând să deslușim, cât de cât, enigmele istoriei lor, aflăm că rușii, ca și ucrainenii, bielorușii, polonezii, slovacii, sârbii, croații, slovenii fac parte din marea familie slavă, deci indo-europeană, presupuși a fi înrudiți cu vikingii, și care în intervalul dintre secolele V și VII ale erei noastre, probabil stimulați de desele migrații care veneau din Asia, au coborât din zona Mării Baltice, invadând estul și centrul Europei, într-o modalitate mai elegantă, să zicem, prin infiltrare, din moment ce istoria nu reține atrocități deosebite la extinderea lor. Totuși, dislocări masive de băștinași (daco-romani) au produs, ei preferând a-și constitui vetrele în zonele cele mai mănoase. Că noi, românii de azi, cu aliură de daco-romani la acea vreme, n-am fost spulberați din calea lor, la descălecare, transformându-ne, în cele din urmă, în lac într-o mare slavă, dovedește în bună parte acest fapt.
Din întreaga familie slavă, prin poziționarea lor la nord și la est pe harta continentului european, cu deschidere spre infinita Asie, rușii au avut cel mai mare spațiu de manevră. Iar dacă, atunci, drumul spre vestul Europei le-a fost barat de popoare consolidate ca: nemți, francezi, suedezi etc., spațiul până la Urali și nesfârșita Siberie a fost locul lor de împlinire. Ca să-și îndrepte pașii în această direcție nu le-a fost ușor, ei trebuind să aștepte până prin secolul al XVI-lea, când, pe la 1580, simțindu-se destul de puternici, au reușit să scoată din mâna tătarilor Hanatul Siberiei, prin luptele de pe Obi și Irtâș, după care, pas cu pas, pe la 1639, prin alte lupte, inclusiv cu indigenii, au ajuns în Extremul Orient, până la Oceanul Pacific. Cucerirea Siberiei a însemnat adăugarea la spațiul lor existent până la Urali a încă 11milioane kmp teritoriu (SUA are 9,8 milioane kmp), o adevărată imensitate, dar și o mină de aur în privința resurselor, care i-au făcut cei mai bogați din lume. De la lemne, cărbune, petrol, la minereuri de tot felul, inclusiv aur și diamante, Europa de azi aprovizionându-se cu gazele extrase din Siberia. Cuceririi Siberiei i-a urmat colonizarea, prin distrugerea populației indigene, ceea ce i-a făcut pe istorici să asemuiască faptele lor de genocid cu cele ale europenilor asupra indienilor, băștinașii Americii.
Așa cum românii moldoveni l-au avut pe Ștefan cel Mare (1457-1504), rușii l-au avut pe Petru cel Mare (1672-1725), sub domnia căruia Rusia a devenit o mare forță pe scena politică a lumii, cunoscând o dezvoltare și modernizare fără precedent. Este știut faptul că pentru a pune Rusia pe picioare și pentru a o face o voce ascultată în lume, Petru cel Mare, la vârsta de 25 de ani, deși țar, a cutreierat, timp de 18 luni, împreună cu o puternică suită de specialiști, și sub identitate falsă, ca principe, majoritatea țărilor avansate ale Europei: Germania, Anglia, Franța etc., de unde a luat tot ce-i mai bun pentru modernizarea Rusiei, introducând tehnici și reforme esențiale în procesul de civilizare și de schimbare a imaginii acestui popor.
Mai mult decât atât, el a elaborat celebrul document mult controversat astăzi, denumit Testamentul lui Petru cel Mare, analizat pe larg în editorialele noastre de acum doi ani, în care erau indicate modalitățile prin care Europa civilizată (considerată încă pe atunci ca aflată în opulență și declin) poate fi cucerită. De altfel, crescând în prestanță în fața lumii, Rusia a fost declarată imperiu, la 1721, sub domnia aceluiași Petru. Tot el, Petru cel Mare, a stabilit Pertersburg, fondat de el, drept capitală a imperiului, și care a durat până în 1917, la revoluția bolșevică a lui Lenin.
Cea care i-a urmat îndeaproape sfaturile a fost celebra împărăteasă de origine germană, Ecaterina cea Mare (1729-1796), și ea excelent ecranizată, care a ridicat acest imens colos la nivelul de mare putere, inițiind dese războaie de cucerire a noi teritorii înspre vest, cu intenția de a ajunge la Marea Neagră, la Gurile Dunării și, implicit, la strâmtoarea Bosfor. În acest sens, rușii au purtat dese războaie cu turcii și tătarii, pe care i-au învins, reușind să-și adjudece noi teritorii, de data aceasta înspre vest. Ca urmare, prin luptele duse împotriva celor care dominau zona, rușii au reușit să cucerească, la 1774, teritoriul dintre Bug și Nipru, ca apoi, la 1792, în urma altui război cu turcii, prin pacea de la Iași să-și stabilească granița pe Nistru, devenind astfel vecini direcți cu mândra noastră Moldovă. Moldova istorică a lui Ștefan cel Mare, care atunci era de peste 90.000 kmp, cu ceva mai puțin decât Ungaria de azi ( 93.000 kmp).
De aici până la anexarea Basarabiei n-a fost decît un pas. Pasul acesta a fost făcut la 1812, când în urma unei noi victorii asupra otomanilor, prin Pacea de la București, celebrul conducător de oști, Kutuzov, glorificat în filmul Război și pace, a cerut partea de est a Moldovei până la Siret. Deși sultanul n-a dat de la el, de altfel s-a stabilit că nici nu avea acest drept, a considerat totuși că e prea mult, rămânând în cele din urmă raptul până la Prut. Aceasta, după ce imperiul habsburgic, pentru a mai reduce din șansele rușilor de a înainta spre Europa de vest, și-a însușit, la 1775, tot din porția moldovenească a imperiului otoman, Bucovina (10.441 kmp).
De reținut este faptul că, deși pe ruși îi considerăm vecini de când lumea, ei s-au apropiat de noi abia în 1774, prin cucerirea teritoriului dintre Bug și Nipru, care deși nu era teritorial al Moldovei, românii moldoveni constituiau grupul etnic majoritar. Marea lovitură a fost dată românilor la 1792, când, prin cucerirea teritoriului dintre Nistru și Bug, imperiul și-a fixat granița pe Nistru, ca după doar două decenii, la 1812, să cucerească și spațiul românesc dintre Prut și Nistru, căruia i-a dat numele de Basarabia. Este vorba de o suprafață de 45.630 kmp, ceea ce înseamnă 50,3 la sută din Moldova lui Ștefan cel Mare, care a rezistat așa până la rapturile din 1775 - Bucovina și 1812 Basarabia.
Deși, cum am arătat, rușii au devenit vecini cu noi abia la 1792, teritoriul nostru moldovenesc a fost cunoscut de ei de la 1711, când, tot într-o confruntare cu turcii, au pus pentru prima dată piciorul pe pământul românesc. De atunci și până la Marea revoluție din 1917 au mai făcut acest gest de încă șapte ori, semn că le-a plăcut, numai că fiecare descindere de acest gen s-a lăsat cu urme adânci în viața și conștiința românilor, iar supliciul nostru nu s-a oprit la aceste borne de timp.
Orgoliul rusesc de mare imperiu nu se putea împăca cu reîntregirea de la 1918, când Basarabia și Bucovina au revenit la patria mamă, fapt care i-a făcut pe sovietici, adică pe noii ruși, să aplice Marii Românii, în timpul și după cel de Al Doilea Război Mondial, o corecție pe măsură, nu numai prin anexarea de teritorii, dar și prin supunerea românilor de aici unui adevărat genocid. Fapte odioase de nimicire a etnicității și de pierdere a identității românești, prezentate cu lux de amănunte de către istoricul basarabean Octavian D. Tâcu în celebra sa Istorie ilustrată a românilor la est de Prut, asupra căreia vom reveni.
