Un orice alt titlu ar putea părea ieșit din condeiul meu de profan, mult prea reducționist și ar atrage atenția, și ea destul de superficială, doar asupra unora dintre însușirile, calitățile, elogiile, care, pe bună dreptate, i se aduc, lui Mihai Eminescu, de către cei mai mari și consacrați oameni de cultură de pe mapamond, și anume acelea de poet național și universal, geniu literar, suflet al poporului român, astru căzut din cer, ca să amintesc doar câteva, în detrimentul Omului Eminescu și al operei sale. O asemenea analiză literară profundă îi aparține de drept specialistului, în vreme ce mie mi se cade, mai degrabă, asumarea tăcerii ori admirației tăcânde, asemeni întru câtva aceleia produsă de apofatismul mistic răsăritean, căci, ce s-ar mai putea adăuga sau zice cu privire la acest gigant al culturii întregii umanități! Și totuși.
Urcat pe umerii Poetului, ca pe un fel de coloană infinită, am să încerc să privesc, de la această, pentru mine, amețitoare înălțime, îndepărtările apropiate ce definesc distanțele, dar și limitele impuse, de cele mai multe ori autoimpuse, existente între noi înșine și lumea pe care Eminescu a descris-o ori proscris-o în opera sa, nu în mod exhaustiv, aici fiind vorba doar de un smerit eseu, ci în linii mari, generale, care ne oferă însă generoasa posibilitate a citirii printre rânduri... .
Eminescu nu a murit! Asta o știu unii dintre noi. Unul ca el nu va mai exista. Și asta e clar ca lumina zilei. Doar că, lumina zilei este o undă cu un spectru electromagnetic variat, invizibil cu ochiul liber și care poate crea ușor confuzii la nivel de indentificare a culorilor. Lumina e optică! Cuvântul “optik” (de origine germană) poate fi tradus cu înțelesul de percepție sau prin punct de vedere. Așa încât, din unghiul meu de vedere, marele Poet trăiește și e prezent în toți piticii care se străduiesc să i se urce pe umeri, lăsându-i totuși fruntea liberă, și care, deși mici la stat (poate și la sfat) învață să înțeleagă și să prețuiască la adevărata valoare amețelile provocate de valorile inestimabile și nemuritoare ale creației umane, luând contact direct cu o altă realitate, una net superioară celei în care ne trăim efemera, ordinara viață. Elevii, dar și adulții, din localitatea Linz, Austria, au posibilitatea să facă cunoștință, trecând printre culoarele pline de expoziții culturale ale unui muzeu, cu stările amețitoare provocate de distanța mare de la sol, descoperită spontan de pe acoperișul clădirii îngrădit în așa fel încât fiecare curajos să-și poată încânta privirea și sufletul privind orașul de la înălțimea unei catedrale.
În tot acest proces de “cățărare” , coborârea e cea mai importantă. Nu e vorba de cea fizică. Odată ajuns la sol, un rest de adreanlină rămâne nealterat, e adrenalina creatoare. Un Eminescu Mare poate naște câte un Eminescu mai mic în fiecare pitic. Așa își asigură el și îi putem garanta și noi eternitatea, nemurirea, la care, din dragoste de sol, Luceafărul ar fi dorit cândva să renunțe, la care, din dragoste pentru el, am putea și noi să ne ridicăm. Și chiar de nu vom reuși chiar toți, cei care se reîntorc vor povesti trăirile lor inimaginabile omului de rând, mărind rândul celor care-l vor prețui pe Poet și vor prețui și apăra valorile spirituale sacre ale ființei umane. Luând contact cu lumea lor, viața omului simplu se poetizează, se dezleagă de materialitate, se spiritualizează, umanizează și, de ce nu, încreștinează. Să nu uitam, că Creștinismul nu are limite naționale, rasiale, lingvistice etc. Adică, în lumea asta cosmopolit-globalistă, are loc, peste tot, cel puțin câte un Eminescu.
Eminescu e omul complet care, deși patriot și iubitor de nația sa, a proscris ura, tirania, mojicia, nonvaloarea, nedreptatea, viclenia, corupția, toată epidemia mortală a ființei umane, punându-i, prin versurile sale, pe față, masca iubirii și a neiubirii de efemer, anulând distanța dintre mine și mine însumi, dintre tine și tine însuți, dintre noi și noi înșine, dintre poporul român și el însuși.
Eminescu n-a murit. Iar eu sunt unul dintre piticii care cred asta.
CINE SUNTEM?
O simplă întrebare
Mă doare:
De ce sunt ceea ce nu sunt?
Muritor ce naște
Istorie precară,
Compromis eretic
Piatră de sminteală!
Îmi răspunde-o voce,
Răgușit, amară:
Dogme încălcate
Și canoane frânte
Sufletul apasă...
Tari sunt de cerbice!
Dar mânia Sfântă
Cerul nu-l deschide,
Omului terestru
Prefăcut mulțime!
Multă e mulțimea
Candela-i prea mică,
Să-și schimbe menirea
Lumii nu-i e frică.
Eminescu scrie,
Scrie și un Goga,
Un Arghezi tună,
Iată-l și pe Iorga...
Însuși scrisul scrie
Simboluri ce le știe.
Platon tot nu crede-n
Adevăr de limbă!
Căci cuvântul nostru,
Vechi simbol al minții,
Prelucrat de gânduri
Ancestrale... vise,
Nu poate traduce,
Peste veacuri încă,
Adevărul simplu
Răstignit pe Cruce!
EMANUEL SORIN BUGNER
