DACĂ NU CREZI ÎN DUMNEZEU, ÎN CINE (SAU CE) SĂ CREZI?

“Este sigur că au existat creștini în Dacia, înainte de părăsirea ei. Creștinismul avea, în momentul când au plecat legiunile romane de pe țărmul stâng al Dunării, o vechime de aproape două secole și jumătate. El pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, în Peninsula Balcania. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, erau centre creștine. Așadar, nu este deloc exclus ca printre coloniștii aduși de Traian să fi fost și creștini. De asemenea, puteau fi și în rândurile trupelor recrutate din răsărit, care-și aveau garnizoana în Dacia”, susține istoricul Constantin C. Giurescu. Potrivit acestuia, pe malul drept al Dunării, în Moesia și în Dacia Pontică erau numeroase centre creștine și veneau în Dacia foarte mulți misionari care propovăduiau creștinismul, astfel încât au reușit să răspândească noua credință. La creștinism s-au convertit chiar și păstorii daco-romani din Muntenia, Ardeal și Moldova, dar și barbarii stabiliți pe aceste meleaguri.

Istoria consemnează mulți misionari care au predicat în aceste regiuni, cel mai cunoscut propovăduitor al cuvântului Evangheliei fiind Niceta (335-414), episcop al orașului Remesiana din provincial romană Dacia Mediterranea. Se spune că în Dacia, prin propovăduirea Evangheliei, sfântul Niceta a preschimbat neamuri cumplite și barbare, în popoare dulci și blânde. “Om învățat, autor al mai multor scrieri religioase, Niceta din Remesiana a convertit la creștinism pe Daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării. El a predicat și a scris în limba latină, timp de aproape o jumătate de veac, și poate fi, pe drept cuvânt, socotit ca apostolul nostru național. Cu atât mai mult, cu cât, și prin naștere, el era daco-roman”, scria Constantin Giurescu.

Deși creștinismul a fost cunoscut în Dacia încă din timpul dominației romane, istoricii spun că perioada de convertire la creștinism a populației s-a făcut între anii 350-450, cu ajutorul misionarilor. Prin urmare, în această parte a Europei suntem considerat poporul cel mai creștin, în condițiile în care bulgarii, sârbii, ungurii, slovacii sau polonii au fost creștinați mult în urma noastră. Prima consacrare oficială și de ordin administrativ a legăturilor noastre creștinești a venit prin înființarea Iustiniana Prima, oraș bizantin din sudul Serbiei, fondat de împăratul Iustinian I, sediu al unei arhiepiscopii ce avea jurisdicția asupra Balcanilor Centrali.

Alți cercetători spun că Apostolul Andrei a fost primul care a făcut cunoscută Evanghelia, geto-dacilor din teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, din acest motiv fiind considerat creștinătorul poporului român. Numele său este de origine grecească și se traduce prin bărbăție, îndrăzneală. El a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, iar misiunea sa de creștinare a neamurilor a primit-o printr-o tragere la sorți la care au participat toți apostolii, lui Andrei revenindu-i sarcina de a propovădui Evanghelia în Bitinia, Bizantia, Tracia și Macedonia, cu ținuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre și Sciția (Dobrogea), și până în Crimeea.

Prezența Sf. Apostol Andrei în părțile Dobrogei a avut loc în jurul anul 46 d. Hr, fiind amintit popasul făcut de Apostol pe teritoriul dregătorilor Cutusun și Dura, în satul Cuzgun, astăzi hotarul comunei Ion Corvin din județul Constanța. În apropierea acelei așezări se află o pădure ce adăpostește două peșteri, care au servit apostolului și însoțitorilor săi, drept loc de odihnă. Peștera a fost transformată în biserică, în pronaos aflându-se un pat scobit în piatră, care se spune că a servit drept loc de odihnă pentru Apostolul Andrei. Practic, peștera Sfântului Andrei este socotită ca fiind prima biserică de pe teritoriul țării noastre, iar astăzi, în acest loc, vin mii de credincioși.

Sfântul Andrei a murit la Patras, ca martir, după unii cercetători, în timpul persecuției împăratului Nero (anii 64-67), după alții în vremea persecuțiilor lui Domițian, din anii 81-96. Istoria spune că Sfântul Andrei s-a considerat nedemn să fie răstignit precum Iisus Hristos și s-a rugat de călăi să-i facă o cruce diferită, în formă de X, ca simbol al umilinței, pătimirii și al martiriului. 

Prezența Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi pare că este dovedită doar de teologi, istoricii având mari rezerve pe această temă.

“Lucrarea misionară a Sfântului Andrei în Dobrogea își găsește confirmarea și în tradiția populară, folclorul și toponimia teritoriului dobrogean: peștera Sfântului Andrei, pârâul Sfântului Andrei, colindul Sfântului Andrei. Tradiția populară locală, din Dobrogea, vorbește despre trecerea Apostolului Andrei cu un toiag în mână pe aici”, spune preotul Adrian Ignat. O astfel de tradiție populară este consemnată chiar în Pisania Izvorului, de la mănăstirea Dervent, considerat a fi izvorât prin puterea rugăciunilor Sfântului Andrei.

Dar Credința nu-i totuna cu Religia! Raportându-se doar la țara noastră, și nu neapărat la francezii care își dărâmă bătrânele catedrale medievale pentru a face loc modernelor fast-food-uri, un infografic despre credința religioasă în România, realizat de Fundația Friedrich Ebert, relevă faptul că aproximativ 95% dintre cetățenii României cred în Dumnezeu, dar numai 21% spun că merg săptămânal la biserică. Datele arată faptul că în România există “o diferență semnificativă” între a afirma credința într-o ființă divină și manifestarea acordului față de perspectivele cultelor religioase cu privire la societate, o diferență și mai mare existând între afirmarea credinței și activitatea religioasă propriu-zisă. “Astfel, deși există o minoritate activă și puternic religioasă, pentru cea mai mare parte a societății credința are un rol mai degrabă redus, neconvertindu-se în acțiuni sociale și politice concrete”, potrivit infograficului. Acesta mai arată că aproape “toți cetățenii României cred în Dumnezeu (95%) și/sau se consideră religioși (89%), 44% afirmă că se roagă zilnic, iar 33% se consideră «religioși practicanți». 79% sunt de acord cu afirmația că «este necesar să crezi în Dumnezeu, pentru a fi moral și pentru a avea valori corecte», iar ponderea celor care cred că Guvernul ar trebui să sprijine răspândirea valorilor religioase este de 46%.”

Subiectul este delicat și, în ultimă instanță, personal, deși religia în sine este un sistem de credințe și practici prin care oamenii relaționează unii cu alții, formând o comunitate spirituală ce are ca obiect al venerării aceeași forță superioară. Destinul religiei depinde de destinul credințelor, iar acestea din urmă de eficiența credinței ca instrument al cunoașterii.

Dar, dar, dar... fizicianul și autorul britanic Paul Davies prevede un viitor în care nevoia de ghidare spirituală va fi mai puternică decât oricând, considerând însă, pe bună dreptate, că “orice religie care refuză să îmbrățișeze descoperirile științifice nu va supraviețui în secolul al XXII-lea”. Operând cu supranaturalul, religia nu poate fi acceptată ca sursă de cunoaștere în lumea științifică, iar, pe de altă parte, incriminând prozelitismul, religiile și confesiunile religioase majoritare scot religia din viața publică, acolo unde adevărul ei ar genera dezbatere.

Credința, oricum își are geneza în profunzimea ființei umane. Nici secularizarea nu a dus la dispariția religiei, ci mai degrabă la transformarea ei. În egală măsură, raționalismul, dezvoltarea tehnologiei, materialismul științific sau pragmatismul nu pot produce moartea credinței.

Suntem în Postul Sfintelor Paști și s-ar cuveni să medităm mai serios, mai ales în contextul haotic în care trăim, la menirea noastră ca ființe create după chipul și asemănarea Domnului.

 

Lasă un comentariu