CUVÂNTAREA COMEMORATIVĂ A LUI NICOLAE IORGA, ȚINUTĂ LA ACADEMIA ROMÂNĂ, LA 100 DE ANI DUPĂ MOARTEA LUI PETRU MAIOR

Distribuie pe:

În 1904, când Nicolae Iorga publica o broșură despre marele mitropolit moldovean Veniamin Costachi, el scria în prefață și aceste rânduri mișcătoare: “Comemorările nu învie morții. Dar ele scot din colțul lor de nemurire, unde arde înaintea lor numai lumina săracă a recunoașterii celor puțini, chipurile mari ale trecutului și le aduc, în lumina făcliilor de pomenire, înaintea atâtora cari până atunci sau nu știau nimic despre acei oameni sau îi uitaseră, și poporul întreg, pentru care se face comemorarea (și nu pentru mortul de câțiva ani sau de câteva veacuri), se simte, într-adevăr, trăind mai puternic în clipele procesiilor, rugăciunilor și cuvântărilor, căci la puterea lui se adaugă atunci, în ceasul de recunoștință, puterea păstrată în scrise așezăminte și fapte ale celui care se pomenește”.

Marele istoric Nicolae Iorga scria de asemenea: “Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoții noștri să înlăture anumite ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea și chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înțeleagă marea misiune culturală, socială și națională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de artă și carte cu care sunt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele tradiții, decât priveliștea unei vieți organizate, aproape milenare, în cursul căreia mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adeseori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-și desface ochii de la cer și au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei românești - dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostași, mucenici și sfinți” (N. Iorga, Prefața la Istoria Bisericii românești, ed. II, București, 1929, p. 4-5).

După cuvântul acad. prof. Constantin Daicoviciu, “pentru noi și pentru cei care o să vină după noi, N. Iorga n-a murit. El trăiește în amintirea și cinstirea noastră, a tuturora”. Într-adevăr, el va trăi de-a pururi și va vorbi generațiilor viitoare prin zecile de mii de pagini pe care le-a scris și prin jertfa sa supremă pentru apărarea libertății și a drepturilor poporului său la o viață liberă. Prin contribuția sa deosebită la dezvoltarea istoriografiei românești și universale, prin participarea sa masivă la viața culturală și socială a țării noastre, prin dragostea caldă pe care a nutrit-o față de patria și poporul din care a ieșit și prin prestigiul creat acestora în străinătate, numele său va rămâne înscris la loc de cinste nu numai în istoria poporului român, ci și în istoria culturii universale.

Nicolae Iorga a fost un om spiritual, un om apropiat de Biserică și de marii reprezentanți ai acesteia. Evocă prin scrisul său multe personalități emblematice ale vieții ecleziastice românești. Printre preocupările cărturărești ale lui Nicolae Iorga se regăsește și Petru Maior.

La împlinirea a 100 de ani de la trecerea în eternitate a marelui cleric și cărturar Petru Maior, distinsul istoric Nicolae Iorga a ținut la Academia Română o cuvântare comemorativă. Această cuvântare a fost chiar publicată de Nicolae Iorga în anul 1921, la București, publicația fiind o broșură extrem de utilă în ceea ce privește cunoașterea personalității lui Petru Maior.

În cadrul acestei cuvântări dedicate comemorării lui Petru Maior, marele istoric Nicolae Iorga a evocat vasta personalitate a ilustrului cărturar care și-a desfășurat o foarte bună parte a activității sale în Reghin și în împrejurimile sale. S-a referit la cele mai importante aspecte legate de viața cărturarului Petru Maior, la pregătirea acestuia, la importantele realizări ale sale pe diferite planuri pe care a activat cu deplin succes. Minunate sunt cuvintele pe care le adresează Nicolae Iorga distinsului cleric și cărturar Petru Maior, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la trecerea în eternitate a celui care a scris o pagină memorabilă de istorie, atât în viața culturii române, cât și în ceea ce privește zona Reghinului și a împrejurimilor. Caracterizarea pe care o face Nicolae Iorga este una extrem de elocventă și cuprinzătoare, aducând totodată o contribuție esențială la cunoașterea mai aprofundată a vieții, personalității, operei și tuturor realizărilor pe care le-a întreprins Petru Maior de-a lungul vieții. Cele mai importante și mai relevante aspecte legate de viața și de multiplele realizări ale lui Petru Maior se regăsesc reliefate în cele prezentate de Nicolae Iorga.

Protopopul Petru Maior a fost un om al rugăciunii, al meditației, o fereastră către Dumnezeu. Sfinția sa a fost milostiv, bun, iertător, a încurajat și a îmbărbătat pe toți cei din jurul său, într-un cuvânt, a fost un Părinte al tuturor care priveau la dânsul ca la o icoană. Petru Maior a fost mai ales educator. Viața lui a fost lecție. Predica lui a fost lecție. Spovedania a fost lecție. În toate e multă pedagogie.

Părintele Petru Maior s-a înscris, fără îndoială și pe bună dreptate, în galeria acelor “preoți cu crucea-n frunte” și totodată în rândul preoților cărturari pentru profundul profesionalism al sfinției sale, precum și pentru seriozitatea pe care a arătat-o și a demonstrat-o în tot ceea ce a întreprins. Personalitate reprezentativă, părintele Petru Maior s-a integrat în constelația culturii române prin formația sa de preot extrem de devotat slujirii Bisericii lui Hristos, dar și prin aceea de cărturar cercetător și de protopop plin de vrednicie, care i-au adus un nume de mare prestigiu. Activitatea profesională desfășurată de-a lungul timpului este una extrem de vastă și de intensă.

Aducerea în centrul atenției a unui mare om al Bisericii este un lucru frumos. Mai ales când este vorba de o personalitate de excepție a ecleziologiei românești, cum este protopopul cărturar Petru Maior, de la trecerea căruia în eternitate, iată, s-au împlinit două secole. Aducem în actualitate figura distinsului teolog Petru Maior cu convingerea deplină că opera sa teologică de excepție trebuie să fie cunoscută cât mai mult, nu numai de cei de azi, ci mai ales de generațiile care vor veni după noi, căci, după cuvântul episcopului-cronicar Macarie al Romanului (secolul XVI), avem datoria morală ca “lucrurile întâmplate în vremile și domniile trecute” să nu fie “acoperite de mormântul uitării”. Într-adevăr, o viață de neîncetate strădanii, desfășurate pe parcursul anilor, nu poate să fie uitată, ci trebuie să fie “pusă în sfeșnic”, ca “să lumineze” celor de azi și de mâine. Preotul Petru Maior este un fiu distins al neamului nostru românesc, neam care a dat de-a lungul secolelor atâția cărturari luminați care și-au avut rostul lor în ridicarea culturală a poporului român. Un luminător pentru poporul său a fost și marele cărturar Petru Maior.

Protopopul Petru Maior a fost un teolog prin excelență. În teologia românească, sfinția sa se află de mult timp în rândul marilor ctitori de operă teologică ca unul care a fost totodată un veritabil educator și îndrumător, dar și ziditor de suflete.

Petru Maior avea un singur ideal: acela de a se dărui cu totul Bisericii lui Hristos, adevărului de credință, instituțiilor în cadrul cărora și-a desfășurat activitatea, credincioșilor, precum și întregului nostru neam românesc. Pentru atingerea acestui ideal, și-a jertfit toată puterea de muncă, toate cunoștințele pe care le avea, toți talanții cu care era înzestrat de bunul Dumnezeu, îmbinând adeseori noaptea cu ziua.

Privind asupra vieții bogate în fapte și realizări a distinsului cleric și mare cărturar Petru Maior, putem constata cu ușurință că aceasta a fost o viață de dăruire continuă pentru credincioși, pentru Biserică și pentru instituțiile în care și-a desfășurat activitatea cu cinste, omenie și demnitate.

Preotul protopop cărturar Petru Maior trăiește și azi în sufletele noastre, ale tuturor celor care îl iubim și îl cinstim peste timp și îl apreciem peste veacuri la adevărata sa valoare, ca o icoană curată și înseninătoare, care ne aduce permanent aminte de chipul său blând. Cu siguranță, sfinția sa are deja, de mult timp, un loc de cinste în panteonul marilor teologi ai neamului nostru românesc.

 

Lasă un comentariu