Cu Bucovina furată de austrieci, la 1775, și cu Basarabia însușită, în același mod, de către ruși, la 1812, Moldova lui Ștefan cel Mare ajunsese, cu acel fatal prilej, o așchie de țară din moment ce partea rămasă la români cuprindea doar 39, 5 la sută (38.806 kmp) din vechiul teritoriu, cât, de altfel, măsoară și astăzi. Cei 143 de ani de înstrăinare, în cazul Bucovinei, și 106 de ani, în cazul Basarabiei, părea să fi luat sfârșit pentru totdeauna, la 1918, în urma Primului Război Mondial, care s-a soldat cu destrămarea tuturor imperiilor, îndeosebi austro-ungar și țarist, momentul constituind o rază de lumină pentru multe din popoarele subjugate, inclusiv pentru România.
Minunea n-a ținut, din păcate, decât 22 de ani, avându-se în vedere intrarea omenirii în cel de-Al Doilea Război Mondial, impus de țările nemulțumite de rezultatele din primul război, dintre care amintim Germania lui Hitler, Rusia Sovietică a lui Stalin și Ungaria lui Horthy.
După câte se știe, din cauza haosului instituit de Revoluția bolșevică din 1917 și a instituirii regimului sovietic, a destrămării imperiului țarist, Rusia n-a putut participa la Conferința de pace de la Paris din 1919, și ca atare, nici n-a putut interveni decisiv pentru a dejuca strădaniile basarabenilor de a se realipi la patria-mamă, România, cum n-a reușit acest lucru nici în cazul Poloniei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei, care au devenit țări de sine stătătoare, prin aplicarea principiului atât de generos în acel moment, al dreptului națiunilor la autodeterminare, până la dezlipirea lor de patria mamă. Apropo de acest aspect, după cei 106 ani de rusificare, și pe basarabeni îi pășteau gândul de a se constitui într-o țară de sine stătătoare, așa cum apreciază în cartea sa istoricul moldovean Octavian D Țâcu. Și poate rămâneau pe această decizie dacă n-ar fi simțit în coaste intenția Ucrainei de a-i îngloba ca pe o simplă provincie. Abia atunci basarabenii și-au adus aminte că ei au totuși o mamă către care trebuie să se îndrepte, Mama-România, și, ca dovadă, ei au și fost primii care au cerut alipirea la aceasta, cu opt luni înaintea ardelenilor, la 27 martie 1918.
După instaurarea regimului bolșevic la Moscova, noua Rusie sovietică n-a stat cu mâinile în sân. A început reconstituirea, pas cu pas, a imperiului, într-o formulă nouă, astfel încât în anul 1936, sub conducerea lui Stalin, el era deja compus din Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Transcaucazia (Georgia, Adjerbaijan și Armenia) și republicile asiatice, așteptând noua conflagrație pentru a recupera și țările din Europa, pierdute după Primul Război Mondial, printre care, evident, și Basarabia. Ca atare, cei doi rechini: Hitler și Stalin, cu gânduri similare de dominare a Europei, au decis să se înțeleagă asupra teritoriilor pe care urmează să le domine fiecare. Așa s-a născut Pactul Ribbentrop-Molotov, care nu viza numai soarta Basarabiei și a Bucovinei, cum simplist prezintă istoria noastră, ci și a Poloniei, Cehoslovaciei, Letoniei, Lituaniei, Estoniei și Finlandei, țări care au păcătuit prin faptul că la 1918 au aspirat la independență. Odiosul pact a fost parafat pe 23 august 1939, urmând a se concretiza în teritoriu odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin atacarea, în septembrie 1939, a Poloniei din vest de către Hitler și din Est de către Stalin, la interval de două săptămâni, desființând astfel această țară.
României i-a venit rândul cu nouă luni mai târziu, prin ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, de retragere a trupelor din Basarabia, dar și din Bucovina, aceasta din urmă fiind anexată drept recompensă pentru “daunele” făcute Rusiei de către România în cei 22 de ani de ocupare a Basarabiei. Așadar, după un dram de speranță, calvarul basarabenilor, dar și al bucovinenilor, de pe 61,5 la sută din teritoriul Moldovei istorice, a reînceput. La aceștia s-au adăugat și locuitorii ținuturilor Herța și Hotin. Suferința acestora este de nedescris, iar masacrul din aprilie 1941 de la Fântâna Albă, recent comemorat, unde au fost împușcați de soldații sovietici între 3.000 și 4.000 de români, care au vrut să treacă în România, este doar un episod foarte trist din atâtea altele. A apărut apoi o nouă speranță pentru moldovenii noștri odată cu începerea războiului împotriva sovieticilor la 22 iulie 1941, când mareșalul Antonescu, în alianță cu Hitler, a dispus trupelor române să treacă Prutul (Vă ordon, treceți Prutul!). Momentul a fost unul de speranță și pentru toți românii, numai că, din păcate, “mininea” n-a ținut decât trei ani. Ziua de 23 august 1944 pe care noi, românii am sărbătorit-o, într-un mod impus, atâta vreme, drept zi națională, a fost momentul în care trupele sovietice au trecut Prutul în ofensiva lor spre vest, pecetluind astfel aici granița noastră de est, pe care o avem și astăzi, după 76 de ani de la încheierea războiului mondial. Fără Basarabia, fără nordul Bucovinei, fără Ținutul Herța și cel al Hotinului.
Stabilirea graniței noastre pe Prut este doar un fel de a zice. Pentru că România, ca și celelalte țări devenite comuniste, s-a aflat sub ocupație sovietică în proporții mai mari sau mai mici, după cum a fost înțelegerea de la Ialta, din octombrie 1944, a celor trei: Stalin, Churchill și Roosevelt. Ca urmare, cu un procent de sută la sută, Lituania, Letonia și Estonia au reintrat efectiv în componența Uniunii Sovietice. Tot cu un procent de sută la sută, Polonia a rămas, ca prin minune, pe dinafară. După acestea a urmat România, cu un procent de 90 la sută influență sovietică, urmată de Bulgaria - 75 la sută, Ungaria - 50 la sută și Iugoslavia - 50 la sută. Așadar, după Țările baltice, România a fost cea mai văduvită. Odată pentru regimul comunist cel mai opresiv imprimat de către ruși, pe care l-am simțit fiecare dintre noi, mai ales până prin anii '60, denumit și comunismul sovietic, iar a doua oră pentru faptul că o mare parte din teritoriul și din populația românească se află din nou sub cizma rusească. După cum arată datele statistice este vorba de un teritoriu de 55.143 kmp (33.846 kmp Republica Moldova de azi și 21.297 kmp: Nordul Bucovinei, Herța, sudul Basarabiei) aflat acum la Ucraineni, și care înseamnă 23 la sută din teritoriul actual al României. Ca populație, după atâtea procese de rusificare, de decimare etc., istoricul Octavian D.Țâcu apreciază că la ora actuală este vorba de cel puțin 4 milioane de români, dintre care un milion în afara acestor ținuturi, împrăștiați pe întreg întinsul spațiului sovietic: de la Nistru până în Magadan din îndepărtata Siberie, apoi prin Caucaz și Asia Centrală. Cât privește ansamblul de suferințe la care au fost de-a lungul vremii, și sunt încă, supuși frații noștri la est de Prut, depășește imaginabilul. În cartea sa extinsă pe 700 de pagini “O istorie ilustrată a Românilor la est de Prut”, istoricul moldovean Octavian D. Țâcu dezbate pe larg aceste probleme, recunoscând că este departe de a fi reușit să cuprindă toate ororile la care populația românească a fost supusă în decursul veacurilor de dominație străină, cu scopul de a o transforma în cu totul altceva decât este ea, până la suprimarea completă a propriei identități. Aspecte asupra cărora vom reveni.
