EPOPEEA TRISTĂ A SUVERANITĂȚII ROMÂNIEI DE DUPĂ 1989

Distribuie pe:

România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil” (Constituția României, art.1, alin. 1)

Aruncând o privire prin istoria mai veche sau mai recentă a României, este greu, dacă nu imposibil, să găsim o perioadă de timp în care am fost un stat cu adevărat independent și suveran. Să fi fost de vină poziția noastră geografică, aflată la contactul dintre marii jucători ai istoriei? Să fie din cauza spiritului nostru național înclinat spre supunere și servilism? Sau se datorează faptului că, de secole, nu avem conducători cu respect față de neam și iubire de țară?

Pentru un observator serios și imparțial al realității românești de azi, primul articol din Constituție ar putea părea o glumă care se mulează neașteptat de bine pe spiritul bășcălios al românului. Oricât de mult ne-am dori să fie altfel, în mod concret, România nu mai este un stat suveran și nici un stat independent. Calitățile de “național”, “unitar” și “indivizibil” au ajuns și ele discutabile, fiind din ce în ce mai mult lipsite de un suport real. Golite de conținut, prin politica concretă de cedare consecutivă, cele trei noțiuni mai există doar ca vorbe devalorizate, aruncate pe piață, din când în când, cu scopul de a ameți naivii și de a adormi eventualele câteva conștiințe rămase, ca prin minune, încă treze în amorțirea generalizată indusă, picătură cu picătură, națiunii, timp de treizeci de ani.

Rătăciți în această realitate de neevitat, ne convingem, pe zi ce trece, de adevărul celor spuse cu câțiva ani în urmă de Mircea Malița, patriarhul diplomației românești, un om care chiar știa ce vorbește: “România și-a cedat suveranitatea!”.

Niciuna, dar chiar niciuna dintre componentele de bază ale suveranității nu ne mai aparțin. Ele au fost cedate, bucată cu bucată, pentru promisiuni deșarte, într-un troc infam în care, totdeauna, am fost cei înșelați. O succintă analiză ne lămurește pe deplin. Chiar dacă cineva ar mai avea vreo îndoială asupra epopeii triste parcurse de România, în ultimii treizeci de ani, pe drumul spre asumarea statutului de colonie europeană, realitatea crudă îl contrazice.

Este grav. Chiar greu de pronunțat. Dar, politicienii români nu mai aparțin acestei țări. Ceea ce fac ei nu mai are nicio legătură cu spiritul românesc. Fiecare cu stăpânul lui, aflat undeva, mai departe sau mai aproape, execută ordine. Nimic în minus, nimic în plus. Pentru că, în momentul în care dau cel mai mic semn de nesupunere, dispar, ca prin farmec, de pe scena politică, li se intentează procese penale și, vinovați sau nu de acuzațiile aduse, înfundă pușcăriile. Cunoaștem sute de astfel de exemple, în ultimii treizeci de ani.

Pentru noul politician, ca și pentru cel vechi, România este o vacă de muls. Atât. Dincolo de ugerul care încă n-a secat definitiv și de găleata cu lapte din care împart în stânga și în dreapta (după ce și-au pus deoparte ce cred ei că li se cuvine), nu-i interesează nimic. Ghidonați din zone rămase ascunse vulgului, puși pe funcții prin mașinațiuni politice dubioase, finanțate din aceleași zone enigmatice, susținuți de personaje ce preferă să rămână în umbră, politicienii români sunt eliptici de patriotism, de dragoste de țară, de respect pentru acest popor, de grijă pentru viitorul lui sau de mândrie pentru istoria națională. Printr-o formulă demnă de marii alchimiști ai lumii, peste noapte, ONG-uri non profit, unele un adevărat noroi al societății, se transformă în mine de aur. Devin doldora de valută forte și se metamorfozează în partide politice potente, cu șanse reale de a accede la conducerea țării.

Suveranitatea politică, adică dreptul de a-ți alege singur conducătorii și partidele politice care să-ți reprezinte interesele, pe plan intern și internațional, nu mai există de mult în România (...). Nici legile românești nu mai sunt autohtone. Nu ne aparțin. În niciun mod. În mare parte, ele nu sunt gândite aici, nu sunt inițiate aici și nu sunt adoptate de Parlamentul României, decât după aprobarea oficială a unor foruri paranaționale. În baza tratatelor internaționale, semnate de România, legislația internă este subordonată legislației europene, iar “indicațiile” primite de la Bruxelles sau Strasbourg surclasează legile naționale. Sunt tot mai dese situațiile în care “sugestiile” Uniunii excedează cu mult Constituția. Dar, cui îi pasă? (...)

Ne-am pierdut suveranitatea până și în domeniul atât de sensibil al justiției. Amestecul celor dinafară în numirea unor magistrați cu rang înalt, dirijarea și chiar impunerea din umbră a unor sentințe, sugestia (devenită ordin) de a fi arestate anumite persoane, dovedesc, cu prisosință, că avem o justiție aservită, departe de a fi independentă. Nu putem uita așa-numitul Mecanism de Verificare și Cooperare (M.C.V.) impus României la data intrării sale în Uniunea Europeană. M.C.V. a reprezentat și mai reprezintă încă, după 14 ani de aplicare continuă, unul dintre cele mai invazive metode de amestec în treburile justiției. Au fost stabilite criterii (“obiective de referință”), prin care se evalua (de fapt, se dirija) situația din justiția României. Ani de-a rândul, comisii de monitorizare și misiuni de evaluare suprastatale s-au perindat la București pentru a trage de urechi și muștrului responsabilii de mersul justiției. Poate numai în anii '50 ai secolului trecut, sub șenila tancurilor rusești și presiunii dictaturii proletariatului, importată și supravegheată din Răsărit, justiția a mai fost siluită într-un asemenea mod (...).

Va fi extrem de dificil de găsit un român care să nu înțeleagă că economia României aparține altora. Suveranitatea ei economică, atât de importantă în suita de elemente care definesc suveranitatea unei țări, a fost abandonată de foarte multă vreme. Știm cu toții. Pentru a o spune, nu este nevoie să apelăm la subtilități, la subterfugii, la fente diplomatice sau la minciuni atent elaborate. România nu mai are industrie petrolieră, deși este țara cu cele mai mari rezerve de petrol din zonă. România și-a vândut aproape jumătate din pământul agricol, deși are, încă, cel mai productiv pământ din regiune. România nu mai fabrică locomotive, tractoare, tancuri, avioane, oțeluri speciale, mașini unelte de înaltă tehnologie. Nu-și mai exploatează cărbunele, uraniul, metalele nobile, aurul, pădurile... Alții se ocupă de toate astea. Odată pierdut controlul asupra acestor rezerve strategice, a dispărut și dramul de suveranitate pe care pretindeam că îl mai aveam.

“Conform comunicatului nr. 102/2015 al Institutului Național de Statistică al României, 88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporațiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone”. Ce au păzit și cum au acționat serviciile speciale și autoritățile pentru a se evita dezastrul? Nu-i niciun secret. Ne dezvăluia, încă de acum cinci ani, eminentul economist Constantin Cojocaru: “Prin Legea 15/1990 au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflația declanșată de BNR, și l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaționalilor, prin megahoțiile numite privatizări și retrocedări, luându-și și ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit. Ajunși proprietari asupra capitalului, transnaționalii au capturat și statul român, prin corupție, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic și financiar, prin care își însușesc mai mult de jumătate din avuția pe care o creează poporul român, prin munca sa prost plătită”.

Vi-l amintiți pe domnul Timmermans? Pe tipul acela rubicond care venea în România ca un boier pe propria moșie și arunca în stânga și în dreapta amenințări sub forma de “directive europene”? Iată ce ne spunea el, cu mulți ani în urmă, privitor la industria noastră minieră: “Și sper că România va avea curând un plan pentru eliminarea cărbunelui și tot ce e nevoie pentru a-l implementa. Și vă asigur că noi, Comisia Europeană, vom fi alături de România pentru ca planul să fie pus în aplicare”. Ceea ce se și întâmplă. Minerii, miile de oameni care trăiau din exploatarea cărbunelui, toate industriile adiacente, independența energetică a României? Vax!

Poate nu există domeniu care să evidențieze mai bine suveranitatea decât domeniul militar. În România, imediat după accederea la N.A.T.O., armata a fost, la propriu, decimată. O epurare atât de drastică a mai fost cunoscută de instituția militară, numai la momentul instaurării dictaturii proletariatului. În numai câțiva ani, au fost aruncați pe drumuri, la propriu, mai mult de 200.000 de militari. Oameni pregătiți pe bani mulți pentru apărarea țării și care nu știau nimic altceva să facă. De la efectivul de 320.000 militari în anul 1990, s-a ajuns, în prezent, la circa 70.000. Între aceștia, o parte semnificativă o reprezintă civilii.

(...) Armata națională, reperul indiscutabil al suveranității statale, oriunde pe mapamond, ne mai aparține numai la nivel de simbol. N-am fost departe de a-i șterge și acest statut. Să nu uităm că, pe parcursul mandatului unui ilustru ministru al apărării, s-a propus scoaterea aserțiunii “național”, din denumirea oficială a forțelor noastre armate și a ministerului coordonator. Se argumenta, într-un inexplicabil avânt globalist, că existența cuvântului cu pricina ar putea deranja sensibilitățile marelui nostru aliat de peste Ocean... (...) Suntem, astfel, obligați de realitate, să privim cu oarecare rezerve cele scrise la art. 118 din Constituția României: “(1) Armata este subordonată exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale”.

Aproape fiecare frază de până acum, indiferent de domeniul abordat, reprezintă o concluzie. Marchează pașii parcurși de România pe calea atât de umilitoare și de primejdioasă a cedării, parte cu parte, a suveranității naționale, a viitorului acestei țări (...)

(sursa și text integral - https://ziarulnatiunea.ro/2021/04/09/epopeea-trista-a-suveranitatii-romaniei-de-dupa-1989/)

 

Lasă un comentariu