Pe când avea 30 de ani, la propunerea savantului Nicolae Iorga, în 1928, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar membru titular va fi ales, după uciderea lui Iorga, în 1942. În calitatea sa de istoric, a scris mai multe lucrări științifice apreciate de specialiști în domeniul cercetării izvoarelor documentare. În plan politic, s-a împotrivit mutilării teritoriale săvârșite în România anului 1940, refuzând să pactizeze cu comunismul. De aceea, în anii 1944-1947 a fost supus multor amenințări și denigrări în presa timpului. Ca urmare, a fost dus de comuniști la închisoarea deținuților politici din Sighetu Marmației, în 1950, suferind timp de trei ani regimul de temniță grea. Soția sa, ca să poată supraviețui, a fost nevoită să își vândă
haine și diferite lucruri din casă. Soțul ei a fost dus la Sighet cu alți arestați, printre care C.D. Brătianu, C.C. Giurescu, Gheorghe Tătărescu etc. Aici, la percheziția corporală, i s-au confiscat „una iconiță metal alb” și „una cruciuliță din metal cu șnur roșu ”. Ambele se regăsesc expuse la Memorialul Victimelor Comunismului din Sighet. A răposat în 1953, fiind îngropat fără cruce în cimitirul săracilor de pe malul Izei. Cauza decesului, conform multelor mărturii strânse de fiica sa, Maria, a constat în torturile fizice la care a fost supus. Mai târziu, în 1971, osemintele marelui istoric au fost strămutate la Florica-Ștefănești, Argeș, în același mormânt cu unchiul său, C.D. Brătianu.
Lângă numele lor, pe nișă, stă scris: „Ei au murit la Sighet, neclintiți în credința lor”.
