UCRAINA ȘI SACRIFICIUL NOSTRU ISTORIC

Ca suprafață, Ucraina este a doua țară din Europa, după Rusia. Ea ocupă o întindere de 602.000 kmp, ceea ce înseamnă de 2,5 ori mai mult decât România de azi. Tot Rusia de azi are o suprafață de peste 17milioane kmp, dintre care 4,97 milioane kmp în Europa, totalizând, împreună cu Ucraina, mai mult de jumătate din spațiul întregului nostru continent. Dacă suprafețele pe care le dețin între granițele lor sunt enorme, populația nu-i dă deloc afară, nici pe ruși și nici pe ucraineni, cum ar fi cazul multor țări din Europa, printre care amintim Belgia și Olanda, cu mult peste 300 de locuitori pe kmp. De altfel, știți ce densitate a populației au cele două țări mamut? Ucraina are 78 de locuitori pe kmp, iar Rusia (ați citit bine), 8 locuitori pe kmp. Și, cu toate acestea... mai vor, și mai vor, pământ. Să fie acest reflex ceva înnăscut sau o lecție de viață însușită în mod dramatic în urma vânzării către americani, la 1867, a Peninsulei Alaska, cu o suprafață de 1,5 milioane kmp, foarte bogată în resurse, pe o sumă derizorie, de 7,2 milioane dolari, ceea ce a însemnat circa 5 dolari pe un kmp. Ceva de genul vânzării patrimoniului românesc (fabrici, uzine, dar și pământ), către străini, după 1990, pe un dolar. Afacere apreciată ca cea mai proastă tranziție de proporții făcută vreodată.

Evoluția evenimentelor ne spune că nu lecția proastei afaceri amintite este mobilul, ci modul lor de a fi, dorința de a domina. Dacă nu lumea întreagă, măcar, civilizata Europă, văzută în stare de opulență și de declin, încă pe la 1700, de către țarul Petru cel Mare, (1672-1725), autorul Testamentului ce a produs și produce fiori europenilor, prin care a dat drept poruncă, peste veacuri, urmașilor lui la tron să facă acest lucru. Și iată că dorințele i se împlinesc. Având deja în portofoliu cei 11 milioane kmp prin cucerirea Siberiei pe la 1600, următorii țari, și în primul rând Ecaterina a II-a (1729-1796), au făcut pași repezi de la est înspre vest, cucerind, la 1774, teritoriul dintre Nipru și Bug, la 1787- 1792, teritoriul dintre Bug și Nistru, ca apoi, la 1812 să ajungă la Prut, tăind adânc în „carnea" Moldovei lui Ștefan cel Mare, răpind samavolnic, fără a fi în război direct cu aceasta, 45.630 kmp, din cei 90.669 kmp, pe care-i avea această țară până la 1812. Așa putem să ne facem o imagine asupra potențialului străvechii și adevăratei noastre Moldove, mereu biruitoare în luptele cu turcii, dar și cu alți vecini cotropitori.

Dacă perioada Primului Război Mondial, dublat de Revoluția din 1917 din Rusia, a însemnat un adevărat recul pentru cei ajunși în coastele noastre, întrucât din imperiu s-au desprins numeroase țări sau părți de țări ca: Basarabia, Estonia, Letonia, Lituania, regiuni ale Poloniei etc., cel de Al Doilea Război Mondial, datorită slăbiciunilor aliaților, care era să piardă bătălia decisivă cu nemții din Munții Ardeni, Belgia, solicitând lui Stalin un umilitor sprijin de urgență, a constituit un excelent prilej pentru o puternică ofensivă asupra continentului european. După recuperarea teritoriilor desprinse cu prilejul Primului Război Mondial, ca: Basarabia, Letonia, Lituania, Estonia, pe care le-a încorporat integral în noul imperiu, rușii sovietici au impus un regim de ocupație asupra centrului și sud-estului Europei în țări ca: România, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Polonia și Cehoslovacia, chiar asupra Austriei, până în 1952, și, culmea, și asupra unei părți a Germaniei (RDG), și a unei părți din Berlin (Berlinul de răsărit), capitala acesteia, lăsând pe tărâmul libertății abia o așchie din bătrânul continent.

Trecând peste cei 44 de ani care s-au scurs din 1945 încoace, până la dezmembrarea blocului sovietic, momentul din 1989 a constituit, oarecum, o repetare a evenimentelor petrecute cu prilejul Primului Război Mondial, când soarele libertății a început să strălucească din nou la orizont. Odată cu dezmembrarea imperiului sovietic, multe țări și-au recăpătat libertatea, scăpând de jugul impus. Cele două Germanii s-au unit, Berlinul a redevenit capitala Germaniei reîntregite, Țările Baltice au devenit de sine stătătoare, ca la 1918, unele foste țări comuniste s-au divizat (vezi cazul Iugoslaviei și al Cehoslovaciei), doar la noi nu s-a întâmplat ceva în sensul bun al cuvântului, dovedindu-ne incapacitatea de a milita pentru anularea Pactului Ribbentrop-Molotov și recuperarea „in integrum" a celor 55.143 kmp pe care-i avem risipiți prin Republica Moldova (33.846) și Ucraina (21.297), constând în nordul Bucovinei, Ținuturile Herța și Hotin, sudul Basarabiei.

Am adus în discuție, nu întâmplător, problema Ucrainei de azi, pentru că, în realitate, noi nu avem probleme teritoriale cu Rusia, ci cu Ucraina, care, din 1991, de când s-a constituit ca stat independent, este posesorul pe nedrept al acestor ținuturi românești. Pe nedrept, faptic, dar nu și juridic, pentru că, în 1997, când a fost semnat Tratatul de Pace cu noul stat înființat pe harta Europei, autori fiind președintele Emil Constantinescu, prim ministrul Victor Ciorbea, președintele Senatului, Petre Roman și ministrul de Externe Adrian Severin, aceștia au decis, cu prilejul negocierii graniței de nord și de est cu noul stat înființat, nici mai mult nici mai puțin să lase aceste teritorii Ucrainei. Cu alte cuvinte, pentru noi, românii de azi, sunt suficienți cei 38.806 kmp pe care-i are Moldova noastră de azi, ceea ce înseamnă abia 39,5 la sută din Moldova lui Ștefan cel Mare. Nu știm în ce măsură, de bunăvoie sau siliți de cineva, pentru că explicații nu prea s-au dat, au recurs aceștia la un astfel de sacrificiu istoric, pe care nimeni nu era îndreptățit să-l legitimeze, în afara românilor, prin referendum. Adică, de unde și până unde, am fi dispuși noi, românii, la acest sacrificiu în favoarea ucrainenilor, pentru că, nu-i așa, n-au destul teren să se desfășoare, cei 603.000 kmp, fiindu-le insuficienți? Se vede că ruși sau ucraineni, slavii sunt tot slavi și sângele apă nu se face. Cu alte cuvinte, ce naște din pisică șoareci mănâncă.

Evident că în spațiul nostru politic s-a discutat mai puțin de modul în care s-a încheiat acest Tratat înrobitor. Au fost, totuși, părți ale societății civile care s-au implicat în judecarea acestui caz, dar, din păcate, post factum. Cea mai drastică luare de poziție ni se pare demersul prof. univ. dr. Tiberiu Tudor, care consideră Tratatul cu Ucraina, încheiat de către președintele Constantinescu și acoliții săi, un act de trădare națională. Aspect asupra căruia vom reveni.

Lasă un comentariu