MOARTEA PE CRUCE A MÂNTUITORULUI HRISTOS - JERTFĂ ȘI BIRUINȚĂ SPRE SFINȚIREA ISTORIEI UMANITĂȚII

Distribuie pe:

Moartea este, după cum ne spun atât conștiința, cât și Revelațiunea, o pedeapsă a lui Dumnezeu, dar de așa fel că nu exclude mila Lui. Ea există în urma unui păcat universal uman, dar e posibil ca la unii să nu mai aibă rostul de pedeapsă, ci de trecere într-o viață mai deplină. Moartea concentrează, în tensiune bipolară, atât distrugerea, ca semn că omenitatea, în întregul ei, și-a atras această urmare, cât și posibilitatea mântuirii, cu toată consumarea distrugerii. Mântuirea se realizează prin Iisus Hristos, din pricina marii Sale iubiri pe care o manifestă față de umanitate.

Moartea are, așadar, o legătură strânsă cu păcatul. Ea este plata păcatului și, în același timp, desființarea lui în planul văzut. Ea este ultima concluzie a păcatului și înseamnă dispariția din lumea de aici a celui ce e împovărat cu el. Lumea trebuie să vadă că păcatul aduce moartea.

Moartea, fie că e urmată de o existență chinuită, fie fericită, în alt plan, după cum e omul iertat sau nu de Dumnezeu, fiind o distrugere din planul de aici, are, în orice caz, o legătură cu păcatul universal-omenesc și e soarta fiecărui om după ce a intrat păcatul în lume. Ea e un element al structurii istorice, în care se desfășoară viața omenească după păcat.

Dar o semnificație a întrupării Fiului lui Dumnezeu este aceea de a fi sfințit istoria, de-a o fi făcut cadru posibil al unei vieți fără de păcat. Pentru aceasta, a trebuit să intre deplin în istorie. Dar, în același timp, prin asistența ce a promis-o urmașilor Săi, a arătat că numai prin putere de sus se poate trăi, în istorie, fără de păcat. El a spart granițele istoriei, ca râu ce curge în tubul naturalului. Istoria se poate trăi în comuniune cu cerul. Moartea, însă, rămâne în ființă chiar și pentru cei ce trăiesc în istorie, astfel. Ca dovadă e faptul că a luat-o și Iisus asupra Sa. Dar, în acest caz, ea nu mai este împreunată cu un păcat personal. Rămâne ca o solidarizare în suferință, cu istoria ca întreg, cu păcatul ei, ca gestul suprem al asumării răspunderii pentru alții.

În cazul lui Iisus Hristos e drept că moartea a fost benevolă, pe când la ceilalți oameni e inevitabilă, chiar dacă au fost eliberați de păcat. S-ar putea spune că, întrucât moartea nu era necesară pentru persoana Lui, aceasta nu făcea parte din structura istoriei. Dar la Iisus, toată identificarea cu istoria are un caracter benevol. El și-a însușit toate actele și patimile care țin necesar de trăirea în istorie. Dar a fost o identificare benevolă, de supremă noblețe etică. E drept că Iisus putea să nu moară, dar dacă nu ar fi murit, cum s-ar mai fi îndeplinit misiunea Lui, cum ar mai fi jucat rolul ce l-a jucat în istorie, cum ar mai fi coborât în matca istoriei, identificându-Se cu ea? Iisus nu poate fi cugetat decât ca unul care a trebuit să moară. Ființa Lui nu implica necesar moartea, dar o implica misiunea Lui. Dacă ar fi implicat-o ființa Lui, ca necesitate, n-ar mai fi fost benevolă identificarea Sa cu istoria și nu s-ar mai fi putut realiza misiunea Lui. Iisus trebuia să moară, nu prin ființă, ci prin misiune. Necesitatea morții Lui a decurs nu din fatalitatea involuntară a naturii, ci din suprema Sa înălțime spiritual-etică.

Referindu-ne în special la moarte, Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în Sine. Așa cum a luat asupra Sa păcatul altora, așa ia și moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa, pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Și fiindcă a luat păcatul tuturor, a trebuit să ia și moartea tuturor.

Știm de suferința lui Iisus, în Grădina Getsimani, pentru păcatele tuturor oamenilor. Suferința deplină e numai aceea care sfârșește în moarte. Durerea profundă pentru păcatele tuturor și sentimentul părăsirii de către Tatăl, cu alte cuvinte suferința ca satisfacție obiectivă a dreptății dumnezeiești, ca să-și atingă gradul suprem, a trebuit să meargă până la moarte.

Asumarea morții, în speță a morții universal-omenești, e implicată în asumarea păcatelor tuturor oamenilor. Moartea Lui a fost posibilă, întrucât a fost posibilă asumarea păcatelor străine. Și a putut să primească moartea, deoarece natura Sa omenească, deși nu purta în ea germenele morții, a fost capabilă de suferință și de moarte.

Moartea lui Iisus a însemnat, astfel, victoria asupra morții. Suferința lui Iisus, provenind din stingerea treptată a vieții Lui omenești istorice, trebuia să meargă până la capăt ca să topească în ea păcatul omenesc. Dreptatea divină a lăsat să fie distrusă viața lui istorică prin moarte, întrucât ea reprezenta viața istorică a omenității. Numai așa se putea arăta osândirea și desființarea păcatului, întrucât se distrugea persoana care l-a acumulat asupra Sa.

Stăruind în iubire neșovăitoare față de Tatăl, deși moartea poate trece peste El silnic, El rămâne până în ultima clipă subiect deplin și nescăzut. O biruință adevărată a morții asupra Lui ar fi avut loc numai dacă El ar fi scăzut, ca subiect, sub presiunea ei, dacă ar fi cedat și s-ar fi lăsat covârșit spiritual.

Totuși, trecerea samavolnică a morții, peste El, L-a adus în starea de încetare a funcțiunilor trupului și de încetare a conștiinței. Dar, pe nedrept. Nu era o biruință legitimă a morții. De aceea “Dumnezeu

L-a înviat, dezlegând durerile morții, întrucât nu era cu putință ca El să fie ținut în moarte”(Fapte 2,24).

În urma victoriei lui Hristos asupra morții, omul, care intră prin credință în raza puterii Lui, nu mai moare, deoarece, pe de o parte, prin jertfa lui Hristos, a primit lovitura mortală, păcatul îndeobște, și omenitatea Lui a dobândit supremația asupra morții, pe de alta, pentru că, pe temeiul unei legături noi, mai strânse, între Sine și omenire, pe baza iubirii izbucnite de la El și a credinței trezite, prin înviere, în oameni, starea de supremație asupra morții, realizată în omenitatea lui Hristos, se transmite și oamenilor. Victoria asupra “puterii metafizice” a morții e, în fond, o victorie a spiritului în om, prin Duhul lui Hristos, o întărire metafizic-spirituală a naturii omenești, câștigarea unei indestructibilități prin comuniunea spirituală cu omenitatea lui Hristos.

Așadar, se profilează clar răspunsul la întrebarea cum a biruit Iisus, prin moartea Sa, puterea metafizică a morții, cu alte cuvinte, cum a transmis, în urma morții Sale, putere tuturor oamenilor ce cred în El, pentru a birui moartea. Indestructibilitatea naturii omenești nu se poate explica decât printr-o comunicare a ei cu o natură umană care s-a ridicat deasupra istoriei, neatinsă de moarte și se află în preajma izvorului transcendent al vieții divine, eterne și neveștejite. Dar, răspunsul acesta stă în legătură și cu învierea lui Iisus, care e precedată de coborârea la iad.

 

 

Lasă un comentariu