TOACA DIN CER ȘI OUL COSMIC

Distribuie pe:

Hristos a Înviat!

Sărbătoarea Paștilor nu are o dată fixă în calendarul creștin-ortodox, însă este obligatoriu să cadă într-o duminică, după echinocțiul de primăvară și după lună plină.

Se spune că de Paști este singurul moment din an când se aude toaca din cer. “Dumnezeu a vrut să piară pământul și i-a spus lui Noe să facă o corabie. Și Noe a făcut o corabie în formă de cruce, iar după ce a terminat-o a spus: -Doamne, cum să adun eu toate viețuitoarele?. Și atunci Dumnezeu i-a răspuns așa: -Iei o scândură și un ciocan și la acest sunet va veni câte o pereche din toate viețuitoarele. Și au venit și s-au așezat la locul lor, cu înțelepciunea de la Dumnezeu dată. S-a coborât Iisus Hristos la talpa iadului și a zis:

-Luați o scândură și bateți cu un ciocan ca să audă toți din iad care au crezut în Dumnezeu și să iasă la Înviere. Pe urmă a zis: -Luați și bateți cu două ciocane ca să audă și cei de la talpa iadului și să iasă toți la Înviere”.

Toaca este o rugă a mâinilor, a minții și a inimii, sunetul ei împacă omul cu sine și cu lumea. Dar este și glasul lemnului. În precreștinism, prin sunetul ei se invoca o străveche divinitate fitomorfă. Acum, glasul de toacă este cel al înnoirii, al reînvierii și al nemuririi, îndepărtează răul, alungă ispitele, purifică locul, face legătura între cer și pământ, între viață și moarte, între creștinism și precreștinism. Poartă însemnele jertfei încifrate în simbolul crucii și vestește Învierea Mântuitorului.

OUL COSMIC ȘI OUL PASCAL

Legenda nașterii lumii din oul mitic este întâlnită la egipteni, celți, greci, fenicieni, hinduși tibetani, vietnamezi, chinezi, japonezi, precum și la populațiile din Siberia și Indonezia. Privit din această perspectivă, oul pascal nu este altceva decât este un substitut al divinității, împodobit în Săptămâna Patimilor și jertfit în ziua de Paște.

Prezentă în cultura romanilor, a slavilor, a chinezilor și a vechilor perși, imaginea arhetipală a oului vopsit a fost preluată de creștinism ca simbol al Mântuitorului care moare și învie din morți. Astfel, Paștele se încadrează în tiparul preistoric de moarte și renaștere simbolică a timpului, prin jertfa substitutului divinității adorate.

Obiceiul folosirii ouălor colorate în practicile de renovare a timpului la intrarea în primăvară ține de mitul cosmogonic al oului primordial, fiind întâlnit și în practici arhaice de la noi. În schimb, toate legendele noastre despre originea ouălor roșii sunt de factură creștină, amintire sacră a ultimei săptămâni de viață pământeană a Mântuitorului, a Drumului Crucii, a Patimilor, a Răstignirii și a Învierii Lui.

Pentru țăranul român, oul pascal reprezintă mormântul cu viață, iar spargerea cojii, eliberarea pentru o nouă ființare. Ciocnirea rituală a ouălor vopsite înseamnă biruința prin înviere, biruința vieții asupra morții, a adevărului asupra minciunii, a binelui asupra răului. Odinioară, în prima zi a sărbătorii, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Isus în iad și deschiderea porților raiului. În ce-a de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anularea morții, a răului ființial, în timp ce a treia zi, ouăle se ciocneau numai cu “dosul”. Prin acest gesturi rituale, învierea Mântuitorului devine și învierea noastră.

Atât în Antichitatea Romană, cât și în Imperiul Persan, oul vopsit roșu a fost considerat un simbol arhetipal al genezei, al vieții și al nemuririi. Anul Nou Persan are loc, în fiecare an, la echinocțiul de primăvară și ține 13 zile. În tot acest interval de timp festiv, prezența ouălor vopsite și decorate este obligatorie pe masa rituală. În ultima zi se ciocnesc ouăle, cu credința că timpul și locul sunt purificate prin moarte și renaștere simbolică.

Chinezii cred că Cerul și Pământul sunt un ou enorm, făcut de o găină magică născută din haos, indienii explică începutul genezei prin scoaterea Oului de Aur din apele primordiale, iar incașii prin trimiterea Soarelui a trei ouă pe pământ, unul de aur, din care au ieșit bărbații nobili, unul din argint din care au ieșit femeile lor și unul din aramă din care a ieșit poporul. Tibetanii consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa, focul, pământul și lemnul) ar fi apărut oul ancestral, din el ar fi ieșit un lac alb, apoi alte ouă întruchipând cele cinci simțuri, bărbații și femeile.

Oul cosmic, simbol arhetipal al tuturor începuturilor, apare în toate mitologiile, pe toate continentele și este impresionant cum desene precum luna, soarele sau cerul cu Calea Lactee sunt întâlnite pe ouăle decorate de femeile din satele noastre. Cu toate acestea, Mircea Eliade nu este întru totul de acord cu interpretarea strict germinativă a oului primordial, susținând că “nu se referă atât la naștere, cât la renaștere, repetată corespunzător cu modelul cosmogonic... Oul confirmă și promovează Învierea... care nu este o naștere, ci o întoarcere, o repetiție” .

Lasă un comentariu