AM CREZUT ÎN LUP, DAR LUPUL NU S-A SCHIMBAT

Cu rușii, albi sau roșii, am avut noroc o singură dată în viață. La Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, când au lipsit de la aceasta, datorită problemelor lor interne - revoluția bolșevică. Altfel, România Mare nu s-ar fi putut constitui, pentru că ei n-ar fi renunțat la Basarabia, răpită în anul 1812, nici în ruptul capului. Dar nu același lucru s-a petrecut după cel de-Al Doilea Război Mondial, la Conferința de Pace de la Paris din 1947, când ei se aflau pe cai mari, datorită slăbiciunilor puterilor aliate (Anglia și SUA), pe frontul de vest împotriva nemților, ele fiind obligate să apeleze de urgență la ajutorul sovietic. Stalin a fost de acord, angajându-se în luptă, în est, cu trupele hitleriste, pe care le-a urmărit până la Berlin, trecând peste întreaga Europă de Est, pe care n-a mai lăsat-o din mâini. Ca atare, la Conferința de Pace de la Paris din 1947, aliații cam erau de acord cu ceea ce dicta Stalin. Și, cu toate că România a contribuit enorm și cu sacrificii incalculabile la scurtarea cu 6 luni a războiului, (749.000) de soldați și civili, morți, răniți și dispăruți, fiind considerată printre primele patru țări contributoare la această victorie, sovieticii au fost împotriva acordării statutului de cobeligerantă, înscriind-o în rândul țărilor învinse și, în consecință, bună de plată pentru pagubele de război. Poziția lor n-a fost întâmplătoare, pentru că, altfel, ar fi fost pusă în discuție anularea Pactului Ribbentrop - Molotov, cu privire la Basarabia și Bucovina, iar ei nu aveau acest gând din capul locului. În plus, România, ca și celelalte țări devenite socialiste, era oricum sub papucul lor, ceea ce însemna, din punctul lor de vedere, faptul că nu mai are nicio relevanță. Cu sau fără Basarabia și Bucovina era același lucru pentru noi.

Dezmembrarea Uniunii Sovietice, după 1990, ne-a dat mari speranțe că vom reuși să recuperăm aceste teritorii, considerând că Ucraina, în spațiul căruia se afla de multă vreme nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, în suprafață totală de peste 21.000 kmp, va fi un partener de dialog rezonabil. Ca succesoare a patrimoniului sovietic, Ucraina s-a dovedit însă o stâncă de neclintit, prevalându-se de faptul că România avea un Tratat, din 1961, cu Uniunea Sovietică, în privința granițelor, care, în opinia lor, nu poate fi comentat. Este încă un exemplu cert că lupul își poate schimba părul, dar năravul niciodată.

Ca urmare, ca și în 1961, România a plecat, în negocierile cu Ucraina, de pe poziția a doua. Ea nu avea altceva de ales decât să accepte starea de fapt. Mai pe șleau “sacrificiul istoric” al domnului Emil Constantinescu, ceea ce s-a și întâmplat, încercând să câștige teren în partea de tratat privind protecția minorităților, adică a românilor din Ucraina, concentrați în cele două zone opuse ale teritoriului ucrainean (regiunea Cernăuți și cea a Odesei), și care acum totalizează puțin peste 400.000 de persoane. O nimica toată, din cauza asimilărilor forțate, dacă avem în vedere că ponderea românilor la 1775, în Bucovina de nord, era de 75 la sută din totalul populației, la recensământul din 1910, de circa 45 la sută, iar azi, după cifrele statului, doar 400.000. În plus, ceea ce învață la școală copiii de azi, inclusiv românii, din manualele lor, este de-a dreptul caraghios. Anume că, ucrainenii sunt pe acest teritoriu de un milion de ani, iar Emil Constantinescu, semnatarul Tratatului, este cel mai bun președinte pe care l-a avut România vreodată.

Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina, semnat la 2 iunie 1997 de către cei doi președinți: Emil Constantinescu și Leonid Kucima, cuprinde 29 de articole. Cel mai important ni se pare Art. 2, alin. 1, în care se afirmă că: “frontiera dintre cele două țări este inviolabilă, și de aceea se vor abține, acum și în viitor, de la orice atentat împotriva acestei frontiere, precum și de la orice cerere sau acțiune îndreptată spre acapararea și uzurparea unei părți sau a întregului teritoriu al celeilalte părți contractante”.

Al doilea în importanță este Art.13, care abordează problema minorităților din ambele state. El este și cel mai voluminos, sau mai stufos, cum se zice, cuprinzând 13 alineate. E lung, probabil mai mult la insistențele României, solicitând, pentru a acoperi oarecum “sacrificiul istoric de teritoriu”, o mai bună tratare a minorității române din Ucraina, impunând tot felul de condiții, pe care hârtia le suportă, ucrainenii luând în acest caz poziția bulgarilor, care, atunci când dau din cap afirmativ, înseamnă nu. În final, acest articol se încheie foarte frumos, în sensul că pentru respectarea prevederilor lui se va înființa o Comisie mixtă interguvernamentală, cu specialiști din ambele părți pentru monitorizare, și care se va întâlni cel puțin o dată pe an.

Zis și făcut, cum se spune. Prima întâlnire a comisiei în cauză a avut loc în noiembrie 1998, deci la un an de la intrarea în vigoare a tratatului. Partea română a constatat că partea ucraineană nu prea s-a ținut de cuvânt, în privința respectării drepturilor minorității române. Mai mult, chiar după aplicarea noului tratat, guvernul ucrainean a accelerat procesul de deznaționalizare a românilor. În plus, a continuat să mențină acea aberantă formulă, de divizare a românilor în două etnii, numindu-i moldoveni, pe cei din nordul Bucovinei, și români, pe cei din zona Odesei.

Așadar, românii au devenit ținta persecuțiilor în Ucraina. Lucrul acesta aveam să-l aflu, pe viu, din gura reprezentanților românilor ucraineni, din nordul Bucovinei și din sudul Basarabiei, care au participat, acum doi ani, la Universitatea de Vară de la Izvorul Mureșului, la întâlnirea cu Diaspora română. Nu știm dacă acea întâlnire interguvernamentală a fost și ultima, dar, din surse am aflat că șeful delegației ucrainene, Volodir Troscinskii, a fost foarte arogant, le-a vorbit alor noștri de sus, iar la întrebarea privind situația învățământului pentru români, el a afirmat, clar, că “învățământul pentru etnicii români nu se află pe agenda de lucru a Kievului”, subliniind, în final, că Ucraina nu are de gând să aplice vreodată textul Tratatului.

Cam așa pățim noi, românii, când negociem cu alții interesele țării, fie că este vorba de Est sau de Vest. O dovadă că diplomația la noi este în mare suferință. De când cu democrația, în acest domeniu de mare finețe și de răspundere în același timp, prea se selectează sau se înghesuie neaveniții: oameni ,,de la coada vacii” sau din cei prin venele cărora nu curge pic de patriotism, de răspundere și de dragoste față de țară.

În final, în textul Tratatului cu Ucraina se mai stipulează că el s-a încheiat pe 10 ani și se prelungește automat pe câte 5 ani, dacă nicio parte nu-l denunță, cel puțin cu un an înaintea expirării perioadei de valabilitate. Până acum, partea română n-a făcut niciun gest, și nici nu va face, după cum merg treburile, motiv pentru care mulți români îl consideră un act de înaltă trădare. Autorii Tratatului sunt președintele României, de la acea vreme, Emil Constantinescu, primul ministru Victor Ciorbea, Petre Roman, președintele Senatului, și Adrian Severin, ministrul de Externe.

Lasă un comentariu