Cel mai mare scriitor român, Eminescu, a lovit cu spada cuvântului pe toți cei care ne-au atacat cetatea, limba, neamul și credința (ortodoxă). A cântat în versurile sale simțăminte umane, de o delicatețe excepțională, asumându-și din iubire suferințele neamului românesc. S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, într-o familie de țărani evlavioși. A fost botezat ortodox, în biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Botoșani. Și astăzi se pot vedea la Ipotești cristelnița, precum și lingurița din care poetul a primit Sfânta Împărtășanie. Atât tatăl său, Gheorghe, cât și mama sa, Raluca, au avut în neamul lor mulți predecesori cu credință, frică și iubire de Dumnezeu. Acești părinți s-au îngrijit să le transmită și copiilor lor dragostea pentru cele sfinte. De altfel, tatăl poetului a cumpărat biserica vecină moșiei de la Ipotești, aducând în ea un preot pe cheltuiala sa și înzestrând-o cu odoare, cărți etc. În biserica aceasta îl ducea mama sa, încă de mic, pe Eminescu, în duminici și sărbători. Mai târziu, Mihai mergea și când nu se oficia Sfânta Liturghie, contemplând icoanele și cercetând cărțile. În partea de la altar a acestei bisericuțe ortodoxe, vechi, i-au fost înmormântați părinții.
Poetul și ziaristul Eminescu a dus în inima sa povara unei dureri naționale care poate fi înțeleasă drept sacrificiu de sine în numele iubirii de oameni. Eminescu s-a rugat și a scris la multe mănăstiri pe la care a trecut, numindu-le “cerești casteluri de-a lui Hristos”. Versurile lui Eminescu au fost scrise pe un fond de profundă religiozitate. El și-a mărturisit credința în Sfânta Treime, a elogiat-o liric pe Maica Domnului, a considerat că Biserica Ortodoxă este “Maica neamului românesc”, i-a cinstit pe preoți, pe creștini, iar în poezia “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” ne-a dorit la toți “viață în vecie”... A căutat adevărul și dreptatea, biciuindu-i pe nelegiuiții vremii.
Calvarul pătimirii sale, pentru toate suferințele îndurate de neamul românesc, a început după ce a fost arestat de Poliție sub motive prefabricate. După care l-au internat, deși era sănătos, la un Ospiciu în țară, apoi la Viena, de unde a fost externat de medici cu mențiunea că locul lui nu era printre bolnavii psihici. Revenit în țară, la Ospiciul din Neamț, a fost stropit cu apă rece și bătut cu funia udă de către gardieni. Întreaga lui pătimire, pentru demnitatea neamului românesc, a “plătit-o” în deplină singurătate, fără ca cineva din presă să îi accepte dorința să dezmintă infamantul diagnostic de “nebun”.
“Sfârșitul” lui Eminescu s-a produs, cu largul concurs al “puterilor” aflate în spatele puterii de la București, la 15 iunie 1889, când - la Ospiciul dr. Șuțu - avea să fie ucis “oficial” de piatra aruncată de unul dintre pacienți, cu mențiunea foarte importantă că moartea sa a avut loc în contextul în care, înainte cu un an, reușise să mai publice un ultim articol împotriva Guvernului, iar în anul decesului său fusese arestat de Poliție din ordinul ministrului de interne Th. Rosetti! În asemenea condiții dramatice ne-a părăsit marele scriitor Eminescu, geniul tutelar al nației române, asasinat moral și fizic, prin defăimare, apostrofare, calomniere, traumatizare, maltratare, interzicere, lovire... Ar mai fi de adăugat apoi și scenariul incitării la mila publică, prin care ziarele evreiești “Adevărul” și “Dimineața” s-au străduit un secol să ne-o inoculeze față de “bietul nebun” Eminescu, dar este falsă atribuirea acestui invectiv: Eminescu nu a fost un nebun, ci un geniu cu al cărui eroism literar România are de ce să fie mândră...
Trupul răposatului Eminescu a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București, ctitoria Sf. Martiri Brâncoveni. Marele poet a avut parte de o slujbă de înmormântare ortodoxă. Din cortegiu au făcut parte mulți studenți, gazetari, prieteni. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, pe o ploaie măruntă, într-o groapă săpată între un tei și un brad. Iată ce scria ziarul “Constituționalul” din 20 iunie 1889: “Catafalcul este de o simplitate remarcabilă. O singură lumânare de ceară luminează acest catafalc, împodobit de coroane, flori și ramuri de tei (...) La 6 ore seara, cortegiul pornește în ordinea următoare: Trei jandarmi călări. Un preot singur într-o trăsură. Corul. Carul funebru tras de doi cai, simplu și îmbrăcat în negru” Și-a dorit o înmormântare modestă, așa cum i se cuvine unui creștin conștient că se mută dintr-o lume cu doruri mici - și deseori meschine - într-una cu doruri mari...
