,,ȘCOALA ONLINE - SINGURA CERTITUDINE PE CARE O MAI AVEM E CĂ NIMIC NU E CERT”

Mereu am dorit să mă consider o persoană sociabilă, care nu are probleme în a cunoaște lume și care se poate integra perfect în orice grup. Globul meu de cristal era perfect în clasa a VIII-a, mă înțelegeam perfect cu colegii, notele îmi erau din ce în ce mai bune, frica de examen nu exista, iar singura mea grijă era faptul că, în curând, mă voi despărți de tot ceea ce cunosc, pentru a începe o nouă etapă a vieții mele. Lucrurile începuseră să-mi meargă chiar și mai bine când am aflat că a apărut un virus al cărui nume nu-l reținusem, parcă, ca un dar, să mă scape de testele ce urmau și să-mi ofere puțin timp de răgaz în anul solicitant în care mă aflam. Toate au fost bune și frumoase până când din două săptămâni s-a făcut o lună, două luni... și tot așa... până când n-am apucat să-mi mai iau rămas bun de la clasa în care am crescut, în care am legat cele mai frumoase prietenii și în care m-am descoperit pe mine. N-am apucat să mai stau în clasă alături de toți colegii, așteptându-ne profesorii pe care încercam să-i ținem cât mai mult la vorbă, ca să uite de testul promis și, categoric, ni s-a luat sunetul clopoțelului pe care, la un moment dat, îl uram din toată inima. Am parcurs atâția kilometri cu “trenul” (acesta fiind felul în care am ales să numesc anii pe care i-am petrecut în băncile școlii generale/primare) și am văzut atâtea “gări”, ca virusul acesta să reușească să mi-o răpească pe aceea pe care o așteptam cel mai tare. Cel mai probabil, începutul carantinei a fost cea mai oribilă perioadă pe care am putut să o trăiesc, persoana sociabilă și plină de prieteni care eram odată, acum a ajuns exact ca Rapunzel, închisă în turn și fără acces la lumea exterioară. Datorită părinților mei, care au încercat să mă protejeze cât mai mult posibil, am stat în casă pe tot parcursul carantinei, am ieșit doar de câteva ori și asta ca să mă duc la magazinul din colț să cumpăr o pâine. Când, în sfârșit, am putut ieși afară, sinceră să fiu, mi-au dat lacrimile când mi-am văzut cea mai bună prietenă. Mă simțeam de parcă tocmai mă întorsesem din cine știe ce război.

Pregătirile finale pentru Evaluarea națională le-am făcut online, dar schimbările făcute de Minister mi-au dat peste cap tot ce știam, până în punctul acela, astfel, nemaifiind sigură de nimic. Așa a început să apară panica, singura certitudine pe care o mai aveam era că nimic nu era cert. Dată fiind era digitalizată în care trăim, orice om ar tinde să creadă că, în special pentru adolescenți, adaptarea la această formă de școlarizare va fi o nimica toată, însă, cel puțin din perspectiva mea, n-a fost deloc așa. Niciodată nu am fost o persoană care să se priceapă la tehnologie, îmi folosesc telefonul cât să comunic cu anumite persoane și ca un mod de relaxare ocazională, în rest prefer să ,,mă pierd” printre cărți și muzică, ceea ce automat a transformat școala online într-o adevărată provocare pentru mine. Cred că cea mai deranjantă parte din tot acest proces a fost oboseala, deoarece, timp de șase-șapte ore, stăteam cu ochii în tabletă, după două-trei ore teme pe care trebuia să le verific/completez tot online, iar la finalul acestor activități, ca de obicei, îmi verificam telefonul sau mă uitam la un film, stând tot în spatele unui ecran, lucru care, atât fizic, cât și psihic, mă extenua. Totuși există și părți bune, cum ar fi că nu mai sunt nevoită să mă trezesc cu două ore înainte de începerea orelor, ca să pot ajunge la liceu, lucru care clar îmi priește și, totodată, modul în care liceul meu a organizat desfășurarea orelor online.

Cât despre materia mea preferată, istoria, pot spune că m-am ,,îndrăgostit” de ea încă din copilărie, date fiind poveștile pe care mi le spunea bunica mea, din zori și până-n seară, de aceea am și ales un profil uman. Consider că un popor care nu-și cunoaște trecutul n-are nicio șansă la un viitor.

Am menționat, anterior, faptul că adesea mă pierd în cărți... tot făcând asta am avut ocazia să-mi găsesc cartea preferată, o carte pe care sincer aș reciti-o de sute de ori (poate și mai mult). Mereu am preferat poezia în defavoarea prozei, deoarece mi se pare cel mai pur mod în care un om își poate exterioriza sentimentele, fără a fi perturbat de ceea ce se află în jurul lui. Tocmai de aceea o să vă vorbesc despre ,,Dor de dor de tine”, aceasta face parte dintr-o trilogie care poartă același nume, scrisă de poetul contemporan Constantin Romulus Preda. E cartea în care sentimentele autorului întâlnesc cuvintele, astfel alcătuind un templu al sufletului și al iubirii în care nu se poate pătrunde cu mintea, ci doar cu inima, citind versurile cu ochii între-deschiși, lăsându-le să te pătrundă în fiecare colțișor al trupului. Datorită acestei cărți și acestui autor, am primit motivația de a-mi scrie și eu sentimentele în versuri, lucru care a devenit destul de serios în ultimii ani.

SĂRAC MIRUNA, clasa a IX-a C, Liceul Teoretic ,,Gh. Marinescu” din Târgu-Mureș

O COLIZIUNE CU UNIVERSUL MEU

Să facem ,,cunoștință”... Eu mă numesc Sorana LAȚCU, sunt în clasa a XI-a A, la Liceul Teoretic ,,Gheorghe Marinescu” din Târgu-Mureș. Sunt o fată extrem de zâmbitoare, curioasă, sunt pozitivă și, de obicei, prețuiesc timpul cu activități din care pot învăța ceva. Iubesc natura, animalele, cărțile bune și apusurile de soare.

Îmi place să spun că universul minții mele nu ține cont de nicio formă de gravitație, pentru că, atunci când mă scufund în gânduri, ajung foarte departe, fără să fiu împiedicată de nicio forță de atracție sau “aspirată” de vreo “gaură neagră”. Da, mințile umane pot avea găuri negre, cum sunt pesimismul, negativismul, tristețea și derivatele lor. Din păcate, trăim niște vremuri în care “găurile negre” par să ne absoarbă cu totul, dar oamenii sunt inventivi. Au creat metode prin care să ne putem desfășura activitățile în siguranță. Așa a apărut și școala online.

Din perspectiva mea, școala online poate fi o metodă foarte bună de a se desfășura orele, atunci când interesul vine atât din partea elevilor, cât și din partea profesorilor. Cel mai mare avantaj este că, în aceste zile, tehnologia a făcut un pas evolutiv gigantic și beneficiem de numeroase platforme, aplicații și metode care pot face din școala online îmbinarea utilului cu plăcutul. E nevoie, însă, de interes. Cunoștințele nu vor veni la noi, dacă noi nu le acceptăm, dacă nu învățăm și nu depunem niciun strop de efort.

Mă pot considera o persoană privilegiată. Nu îmi lipsea nimic înainte de a trece din mediul real în cel virtual. Cu siguranță, pandemia i-a surprins pe foarte mulți nepregătiți, atât cu aparatura necesară unei transmisiuni în direct a lecțiilor sau asistarea la acestea, cât și cu o lipsă de experiență în utilizarea acestor metode de predare-învățare. Cu multă răbdare și voință, am reușit să ne adaptăm, cu toții, dar există lucruri la care nu cred că ne vom putea adapta vreodată. De exemplu, nu cred că ne vom putea accepta vreodată lipsa discuțiilor față în față, lipsa petrecerilor, a serilor de vară petrecute în cercul de prieteni. Acestea sunt marile și esențialele lipsuri care, din păcate, ne transformă în persoane vulnerabile, ne fac să ne simțim triști, singuri, anxioși.

Fiind foarte optimistă, nu vreau să admit existența acestor efecte negative în viața mea. Am încercat să îmi găsesc echilibrul mental și emoțional printr-un stil de viață mult mai sănătos: mult sport, mâncare sănătoasă, învățat (în mare parte la Biologie, materia mea preferată), muzică și cărți. Biologia e materia mea favorită, întrucât îmi satisface curiozitățile și îmi răspunde la întrebări în mod științific, stârnindu-mi, astfel, dorința de a deveni medic.

De altfel, sunt pasionată de cărți încă de pe vremea fragedei copilării, o pasiune arzătoare, care nu cred că se va stinge vreodată. Primul lucru pe care îl fac când iau o carte în mână, e să o deschid ca să o miros. Mirosul cărților are cea mai specială și de neînlocuit aromă, care mă face instant curioasă și dornică de a face cunoștință cu o nouă lecție de viață. Am citit multe cărți în afara celor propuse de programa școlară. Părinții mei se amuză de mine că în fiecare cameră din casă îmi las câte-o carte, dar s-au obișnuit deja cu ideea. Da, de obicei încep mai multe cărți și citesc din fiecare în funcție de locul în care vreau să mă relaxez. Cel mai mult îmi plac romanele polițiste (unul dintre favoritele mele e “Glasul morților” de Julián Sánchez), cărțile științifice ( de exemplu, “Peisajul cosmic” de Leonard Susskind, pe care am citit-o de două ori, atât de absorbită am fost de ea), cărțile de psihologie ( în special de Sigmund Freud) și lifestyle. Cu toate acestea, cartea mea favorită este un volum de poezii, “Oase plângând”, scris de autorul îndrăgit de mine, Nichita Stănescu. De obicei, poezia lucrează pe post de pansament pentru sufletul meu. Nu multă lume are ocazia să cunoască, în adevăratul sens al cuvântului, poezia, dar pentru mine e ceva magic. Dacă ar fi să îmi cataloghez poeziile preferate, nu știu dacă să le consider drept locurile în care îmi place să îmi conduc subconștientul sau sentimentele pure, așa cum spune chiar Nichita Stănescu într-un reportaj: “(...) Poate că, pe timpul lui (Alexandru Machedon), nu existau sentimente. Pe timpul nostru există sentimente. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de patemi, dar... de dragoste mai ales”.

Trăim momente mai degrabă ciudate, dar trebuie să fim recunoscători alternativelor și lucrurilor mărunte care pot pune zâmbete pe chipul nostru sau pot să ne ajute să scăpăm de frică, de anxietate sau de lipsa întâlnirilor cu cei dragi. Cu multă răbdare, solidaritate și încredere, vom putea, peste scurt timp, să ne reluăm activitățile într-un mod cel puțin apropiat cu cel de dinaintea acestei pandemii.

IEȘIREA DIN VIAȚA COTIDIANĂ ȘI MAGIA CĂRȚILOR

În perioada aceasta pandemică, am fost, cu siguranță, într-un fel sau altul, scoși din zona noastră de confort, am făcut o mică ieșire din ceea ce însemna normalul pentru noi.

După părerea mea, școala și atât elevii, cât și profesorii au avut de suferit, orele mutându-se în mediul virtual, online, iar chiar atunci când profesorii începuseră să se acomodeze cu noul mod de comunicare profesor-elev, legile s-au schimbat din nou, aceștia fiind nevoiți să meargă la școală pentru a ține orele cu clasele a 8-a, iar mai apoi, din vina internetului slab din școală, să se întoarcă înapoi acasă pentru a preda elevilor din clasele mai mici.

Pentru mine, OLTEAN Daria, elevă la Școala Gimnazială ,,Tudor Vladimirescu” din Târgu-Mureș, clasa a V-a B, abia intrată în ciclul gimnazial, de mare ajutor mi-au fost cărțile. Cu ajutorul acestora, am putut scăpa din anormalul care devenise normal în pandemie, plimbându-mă veselă, fără mască, printre paginile pline de magie ale cărților. Lumea fantastică creată de autori mă făcea să uit inclusiv de calculator și tehnologie, care ne-au devenit buni prieteni în vreme de pandemie.

Pandemia ne-a răpit multe lucruri, dar suntem norocoși că, datorită acestui virus, am avut timp de noi, atât de mult timp încât mulți am pus mâna pe o carte, de plictiseală, iar apoi nu ne-am mai putut lua ochii de pe paginile înnegrite ale acesteia. O grămadă dintre prietenii mei au intrat în lumea magică a cărților, datorită plictiselii și a pandemiei, care nu ne permitea să ieșim afară și să ne distrăm în grupuri mari, fără mască, așa cum era odată.

După câte se pare, pandemia, chiar dacă ne-a făcut mult rău și ne-a scos din normal, ne-a și ajutat să descoperim importanța cărților și a imaginației și, de asemenea, ne-a apropiat ca prieteni, familie, țară sau chiar ca oameni care luptă împreună pentru a învinge boala și pentru a readuce normalul înapoi în viața cotidiană de dinainte.

Lasă un comentariu