MĂRTURISIRI DIN VREMEA NEMILOASEI ÎMBOLNĂVIRI A POPOARELOR LUMII

Dumneavoastră, cititorilor-episodici ai acestor pagini tipărite, nu aveți de unde să știți cât de mult mă întristează vestea morții pandemice a blândei și frumoasei soții a fostului meu coleg de bancă, din clasele primare ale școlii satului copilăriei noastre. Femeia care, în toți cei 65 de ani ai căsniciei sale, avea să fie o foarte bună soție și vrednică mamă, bunică și străbunică a 21 de copii, nepoți și strănepoți. Și era, la fel ca și noi doi colegi de clasă școlară: fiică a aceluiași sat din proaspăt-înverzita și înflorata luncă a văii Hârtibaciului și a Mocăniței. Țin minte că în amiaza primirii acelei triste vești, m-am trezit că sunt, aproape fără voia mea, călător pe cărările întortocheate ale Parcului Sub Arini. Că era tare răcoroasă acea ultimă duminică de dinaintea Floriilor apropiatelor sărbători de Paști. Că prin acel parc, ici-colo se vedea câte o mămică sau bunică cu copilul mic în cărucior. Că undeva, înspre Bustul poetului Mihai Eminescu, câțiva băieței de școală se dădeau cu trotinetele lor electrice, fără pic de zgomot de motor. Că un foarte colorat mănunchi de fetițe jucau șotronul, cântând și râzând cu poftă. Dar și că, doar eu, singur eu, ședeam stingher și înfrigurat, pe trunchiul unui bătrân arțar argintiu, doborât de vânturile înzăpezite ale trecutei ierni. Și că, orișicât m-am străduit, n-am putut să-mi curm plânsul tânguitor, astfel că ochii mei înlăcrimați ajunseseră să nu mă mai vadă nici măcar pe sărmanul de mine!

*În vechi scrieri stă consemnat faptul că 1816 a fost “Anul fără vară al omenirii”. Într-o întinsă parte a lumii, înghețuri în luna mai și zăpezi viscolite în august. Milioane de oameni uciși de frig, de foamete, de răscoale și războaie. Au urmat ierni cu geruri năprasnice în toate emisferele globului, iar în intervalul calendaristic al anilor 1817-1818, răcirea accentuată a atmosferei, începând din America Latină și până dincolo de “Marele zid chinezesc” și de piscurile înalte ale Munților Himalaya. Iar dacă noi, oamenii, cei de astăzi și cei de mâine, vom continua să poluăm pământurile, apele și aerul, în ritmul de acum, atunci se prea-poate ca aceste fenomene să se repete și mai aspru în chiar actualul prim secol al mileniului 3. Iar dacă, cumva, toate aceste rele se vor adeveri, atunci cu siguranță că prezenta Pandemie generalizată rămâne cel mai blând avertisment transmis tuturor viețuitoarelor Pământului și apelor. Și de nu ne vom cuminți, veni-vor multe alte grozăvii.

*O alarmantă constatare a poluării. Și nu numai a aerului respirat de toate viețuitoarele Pământului și ale văzduhului prin care coboară fulgii zăpezilor, stropii ploilor, fulgerele și trăsnetele Cerului. În orașele peste care zboară avioanele, la joasă înălțime, respectiv în cele care adăpostesc aeroporturi și aerodroame civile sau militare, pomii fructiferi cei mai sensibili, mai întâi își leapădă prematur florile și frunzele, după care încep să își usuce ramurile și trunchiurile. Este și cazul Sibiului, precum și localităților învecinate. Au pățit-o cireșii, în primăvara anului trecut, o pățesc acum caișii și piersicii. Ne mai lipsesc Energiile nevăzute ale înaltelor și sofisticatelor Antene 5G, care dezorientează și omoară albinele. Așadar, o sumbră realitate și o tristă perspectivă.

*Luați aminte și țineți minte, dragi români. Nu de alta, dar suntem doar la începutul deceniului trei din ceea ce se crede că va fi primul secol al “Tragicului Mileniu 3”. Îl numesc astfel, pentru că nu pot pricepe, nici în ruptu' capului, de ce și pentru ce continuă această prelungită instabilitate a vremii și a vremurilor! Dovadă că mult prea des se întâmplă ca, în mijloc de vară, locul firesc al zilelor călduroase să fie brusc luat de cele răcoroase ale unei prea timpurii toamne, urmate de repetabila caniculă a secetei prelungite. Tot atât de anapoda petrecându-se lucrurile și dincolo de echinocțiurile și solstițiurile astronomice ale iernilor și primăverilor. Ca urmare, de la o vreme încoace, cele nouă “Zilele ale babelor” nu mai încep, ca aspect meteorologic, la 1 martie, ci fie mai devreme, fie mai târziu, cu măcar o săptămână. Cât despre celelalte necazuri și întâmplări neîntâmplătoare ale vieții noastre zilnice, ce să mai credem?! Doar constatăm, neputincioși, că ele năvălesc peste noi din toate părțile și ungherele. Și, de cele mai multe ori, când nici nu ne așteptăm. Adevăr nu numai deosebit de trist, dar și dureros de adevărat! Numai sărmanul țăran-plugar român continuă să nu se sperie că iarna se suprapune peste începutul primăverii, că verile sunt când prea zgârcite în ploi, când prea darnice, iar mijlocul toamnelor seamănă cu începutul timpuriu al iernilor. Și nu arareori e “Primăvară în ianuarie” , iar brume și înghețuri în luna mai a florilor! Doar el, țăranul român, mereu își vede de rostul său. De dragul de a nu lăsa pământul nelucrat, el îl ară și îl seamănă, chiar dacă are hambarul plin cu bucate!

Lasă un comentariu