CULTUL PERSONALITĂȚII LA ROMÂNI

Există! Este una dintre cele mai grave boli, contagioase, ale societății românești. Românului îi place. Îi place să fie slăvit, înălțat, recunoscut, gâdilat la orgoliu, ține foarte mult la imagine, nu scapă nicio ocazie în care ar putea să-i fie recunoscute, public, micile sau marile realizări, dar mai important decât toate sunt numele, poziția, funcția, iar asta îi dă românului o satisfacție mai mare decât realizările în sine. Poziția profesională sau socială, recunoașterea acestora de către alții sunt mai importante decât realizările concrete pe care le are la locul de muncă sau în societate. Avem un orgoliu imens. Iubim recunoașterea statutului nostru în aplauze, încercăm mereu să o amplificăm, nu contează cât suntem de buni în ceea ce facem, principalul e ca restul societății să ne pună pe un piedestal. Aceasta e satisfacția supremă a românului.

Ne lipim de titluri, funcții, scaune, nu scăpăm nicio ocazie în care putem ieși în față, chiar pe spatele și munca altora. E ca într-un război, în care, în linia întâi, carnea de tun e sacrificată, pentru ca apoi, generalii, care au stat în adăposturi, să primească medalii pentru victoria obținută, pentru strategia bine gândită. În război, pe teren, în viață, în linia întâi, oamenii din primele rânduri adaptează strategia elaborată a generalilor, din mers, gândesc și se adaptează la condiții și situații de care generalii, conducătorii, șefii habar nu au că există.

Satisfacția victoriei nu e completă până când șeful nu iese în față. Nu omul, ci șeful la care, poate, doar i s-a adus la cunoștință ce s-a făcut, ce s-a realizat. Omul de pe poziție înaltă nu poate să se bucure altfel. Pe baza scaunului, a funcției, a statutului… românul trebuie să iasă în față și să fie aclamat.

Acest cult al personalității este un alt motiv pentru care țărișoara noastră… e pe ducă. Multe din acțiunile noastre sunt motivate nu de o idee bună, nu de calitate, nu de nevoile noastre sau ale societății, ci de ce vor spune alții despre noi. Dacă, totuși, dacă simțim că laudele, osanalele nu sunt la fel de mari cum ne-am fi așteptat, ieșim, ostentativ, la rampă, și ne asigurăm că toată lumea reacționează, nu pe măsura a ceea ce am făcut, ci cum am vrea noi. Nu încercăm să facem ceva bun din dorința de a face un pas înainte,

ci de a impresiona pe alții. Se pare că fățărnicia se dezvoltă instantaneu, în momentul preluării unei funcții, a unui scaun mai înalt, a unei titulaturi, iar umilința, modestia, care sunt virtuți… dispar. Inclusiv în relațiile interumane există cultul personalității.

Acum, totul începe cu promisiuni. Vom face, vom rezolva, vom mări, vom construi. Aceste vorbe-promisiuni, din păcate, de cele mai multe ori, țin locul faptelor, dar ne place să promitem, bineînțeles, în aplauzele audienței prezente, care fac deliciul vorbitorului, care, de regulă, folosește cuvântul promis, ca armă, ca amăgire, ca mod de rezolvare și ca mască. O mască purtată și în lipsa pandemiei.

Istoria s-a scris cu eroi anonimi pe care timpul i-a descoperit și i-a împins înainte, spre recunoașterea contribuțiilor și a meritelor lor. Descoperirile științifice, care ne-au adus toate binefacerile civilizației de care ne bucurăm acum, au fost făcute de oameni, care au trecut neobservați până la un moment dat.

Pe vremea comunismului, existau defilări, congrese, statistici umflate și minciuni credibile, toate adresate unui singur om, menite să gâdile orgoliul unui singur om și să creeze acestui om o imagine de erou binefăcător. Acum există în fiecare structură, firmă, latură politică, economică și socială a societății românești, la toate nivelurile. Câtă risipă de energie și resurse, care, clar, ar avea o întrebuințare și un efect benefic dacă ar fi canalizate în direcția potrivită.

Oare vom înțelege vreodată că “nimeni nu e atât de sărac să nu poată promite” și că iubirea și respectul de sine nu au nimic de-a face cu îngâmfarea și nevoia acerbă de a ne hrăni orgoliul?

Lasă un comentariu