Mai multe studii etnologice comparate demonstrează că, în vechime, atât Caloianul, cât și Paparudele s-au numărat printre ritualurile de inițiere ale tinerelor fete, transformându-se, în timp, în ceremoniale agrare de primăvară, situate în Calendarul Popular în cea de-a treia săptămână de după Paști: “Iene, Caloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ți-am dat,/ Apă multă și vin mult/ Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!”.
Caloianul a ajuns, din străvechime până la noi, oprind și aducând ploaia. Este invocat prin confecționarea unei figurine antropomorfe din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roșii - în Dobrogea - sau cu elemente vegetale, în celelalte zone în care a fost atestat.
Acest substitut al zeității invocate este supus unui adevărat ceremonial de înmormântare. Este așezat în sicriu, bocit, petrecut, îngropat într-un loc secret (la răscruce de drumuri ori pe mal de râu), pentru ca, după câteva zile, să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest violent și dat pe apă.
Dacă este secetă, este sacrificat “Tatăl Soarelui”, iar dacă este pericol de inundații, se sacrifică “Moașa/ Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăț numit “Pomana caloienilor”.
Este interesant faptul că din “cortegiul funerar” fac parte numai fetițe și femei gravide, iar, în unele părți, una dintre ele se îmbrăcă în mireasă. Acest lucru poate confirma ipoteza că, la origine, Caloianul ar fi fost un ritual de inițiere, probabil de sorginte tracică, peste care s-a suprapus, ulterior, sărbătoarea romană de primăvară “Robigalia”, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-un ritual al aducerii/ alungării ploilor.
