ZIUA EROILOR, SĂRBĂTOARE NAȚIONALĂ: “AM PLECAT SĂ-MI APĂR GLIA,/ SĂ FAC MARE ROMÂNIA”...!

Înălțarea Domnului este una dintre cele mai mari sărbători creștine, în care se comemorează înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile de la Învierea Sa. Anul acesta, a fost sărbătorită de creștinii catolici, în data de 13 mai, iar la creștinii ortodocși, urmează a fi onorată pe data de 10 iunie.

În România, în aceeași zi va fi sărbătorită Ziua Eroilor. Este una dintre deciziile statornicite de Tratatul de la Versailles, țările beligerante asumându-și obligația de a întreține mormintele ostașilor îngropați pe teritoriile statelor respective, precum și monumentele comemorative de război dedicate acestora. În timpul comunismului, data fusese schimbată la 9 mai, dar după 1989 s-a revenit la data inițială.

Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, împreună cu alte instituții abilitate elaborează programul manifestărilor prilejuite de Ziua Eroilor, care, prin Decretul-lege nr. 1.693/4 mai 1920, și datorită hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 și 2001, devine SĂRBĂTOARE NAȚIONALĂ.

Așadar, în acest an, Ziua Eroilor va fi sărbătorită de creștinii ortodocși joi, 10 iunie. În toate bisericile, mănăstirile și catedralele ortodoxe din țară și din străinătate se va face pomenirea tuturor eroilor români căzuți de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă, pentru credință, libertate, dreptate, pentru apărarea țării și întregirea neamului, se arată într-un comunicat al Patriarhiei.

România este prima țară care îi comemorează în aceeași zi pe eroii străini și pe cei români. Gestul are logică și dureroasă motivație.

Privind doar istoria recentă, constatăm că “numai la Cotul Donului au murit 150.000 de români din Armata Română și 100.000 de români din Armata Ungară”, după cum preciza scriitorul și cercetătorul basarabean Vasile Șoimaru, în 2012, cu prilejul lansării, la Muzeul de Istorie al Municipiului București, a volumului “Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”. Volum de emoționante mărturii ale regretatului medic Iosif Niculescu, veteran de război, și ale altor patru supraviețuitori, din comuna Miroslovești, județul Iași, apărut în același an la Chișinău. Lansarea de atunci fusese completată de vernisajul expoziției de fotografii “Cotul Donului, după 70 de ani...”. Mai spunea, în acel context, profesorul universitar Vasile Șoimaru, “urmaș al vestiților Șoimărești, atât de bine ilustrați de Mihail Sadoveanu în celebrul roman «Neamul Șoimăreștilor»“: “Am citit la Raoul Șorban, în capitala sa lucrare, «Invazia de stafii» (Editura Meridiane, 2003), pe care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: «Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată - A II-a - compusă din 256.000 de combatanți, dintre care circa 150.000 erau români, iar ceilalți proveneau din rândurile altor «naționalități» (slovaci, șvabi, ruteni etc). Dacă, la Cotul Donului, armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100.000 de români, morți și dispăruți, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a țării (p.179). Așa, deci, la cei 150 de mii de ostași români căzuți la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii din cadrul forțelor maghiare... Dar eu căutam locurile unde au fost înmormântați și ei, pentru că mi s-a spus că statul maghiar a ajuns acolo și a inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când românii au treburi mai arzătoare acasă, și n-au fost, n-au instalat nici măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru, în acest an, la Cotul Donului... (...) O cruce cu Tricolor. Când s-a terminat ploaia și s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniței Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu «Poeme în imagini», cu fotografia «Tricolorului Independenței» (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat, pe 27 august 1991, Declarația de Independență). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluță-suvenir de coniac «Ștefan Vodă» (Călărași), am turnat în dop câteva picături de licoare și le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din mașină superba piesă «Toți ca unul, orice ar fi, pentru România, pentru România!», interpretată de trupa K 1 Band, și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfârșit, a apărut o cruce cu un Tricolor românesc la Cotul Donului...”

Istorii uitate? “Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostași români, îngropați pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krîm (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) și Cotul Donului de lângă Volga, și, incredibil (!!!), să nu găsești măcar o troiță, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimiși de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijență și uituceală a politicienilor de la București, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se dorește să dispară și ultimii români, rămași la vatră, gata să-și mai apăre, în caz de necesitate, țara și Neamul... Mi-i rușine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască două vieți și că nu vor răspunde în fața lui Dumnezeu pentru batjocura față de memoria ostașilor români căzuți la datorie, pe Frontul de Est.”

Și la Biblioteca Județeană “Petre Dulfu”, din Baia Mare, au fost lansate, atunci, cele două cărți ale profesorului Vasile Șoimaru: a doua ediție a lucrării-monument “Românii din jurul României” - o monografie etnofotografică - și “Cotul Donului: 1942”.

“Profesorul basarabean a fost acolo și a plâns de neputință. (...) În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nicio cruce nu este în locul în care sunt căzuți 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijește de acest loc. Toate țările care au ostași căzuți în bătăliile de la Cotul Donului au venit și s-au îngrijit de cei căzuți. Au fost făcute cavouri, au fost puse monumente de aducere aminte, cu numele celor căzuți. Doar noi, doar România nu are pentru frații noștri ce au luptat pentru țară. Nu este nici măcar o cruce, nici măcar o troiță maramureșeană. Eu când am aflat despre asta, că nu există nimic acolo, atât de tare m-am aprins... Să treacă 70 de ani și nimeni să nu își aducă aminte de cei căzuți acolo, este groaznic! Ei au fost trimiși de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimiși să elibereze Basarabia, să mențină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostași români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiți sărmanii, și să nu aibă parte de un cimitir! Germania are parte de un Memorial nemaipomenit de frumos, ungurii la fel, italienii, slovacii cât au mai făcut parte din armata Ungariei. Și tragedia e și mai mare. Armata Ungariei a avut 100 de mii de ostași ardeleni ce au căzut la Cotul Donului. Avem 250 de mii de ostași căzuți acolo, iar statul român nu a fost în stare să cheltuiască până acum o jumătate de milion de euro. Nu știu cât ar face, dar nu poate fi prea mult pentru a face un Memorial în care să fie puse toate oasele ostașilor români căzuți eroic într-un război în care noi am tot pierdut. Ne-am făcut de râs!!”, a spus Vasile Șoimaru.

Au trecut aproape trei sferturi de veac de... uitare de la acel dezastru.

Doamne, ține-i de-a Dreapta Ta, în veșnică lumină, pe Eroi! Și luminează-ne pe noi, nevrednicii, să nu uităm!

“Cine uită nu merită”!

Lasă un comentariu