27 MAI 1600 PRIMA UNIRE POLITICĂ A CELOR TREI ȚĂRI ROMÂNE SUB MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Țara Românească - d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel, voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

ASCENSIUNEA POLITICĂ

La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

Aderă la “Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

CAMPANIA ANTIOTOMANĂ

LUPTELE ÎMPOTRIVA IMPERIULUI OTOMAN

Aderarea Țării Românești la “Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit “Padina Șerpătești” de lângă satul Stănești), culminată cu incendierea Rusciucului.

Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă, a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia, la 20 mai 1595, un tratat cu Bathory, prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund.

Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște.

În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni, în 13/23 august 1595. Bătălia, evocată în poemul “Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7.000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory.

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales, din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5-8 octombrie 1595) și apoi din București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre, la Giurgiu (15-20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.

În 1594 și în anii următori, Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu, reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594, solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că “oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus), fără pagubă [...]”. În ianuarie 1595, tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. În 1601, Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii odată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

UNIREA DE LA 1600

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană.

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de “Domn” decât în Țara Românească):

- 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

- Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;

- În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub “unirea personală” a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează, de fapt, pe fiul său;

- Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;

- Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept “unire”, termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează in-stituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu “unifică” nici armatele.

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.

Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile, manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: “Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recoman-darea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși. (unitischimbam.ro)

Lasă un comentariu