Refuzând să credem că nu vor veni vremuri mai bune și pentru noi, românii, în privința destinului nordului Bucovinei și a celorlalte ținuturi aflate sub ocupație ucraineană, așa cum s-a mai întâmplat în decursul existenței noastre, cu toate nemulțumirile pe care le avem asupra modului de încheiere și derulare a Tratatului de bună vecinătate, apreciem că viitorul, mai apropiat sau mai îndepărtat, ne mai poate oferi o șansă de reîntregire. Speranța aceasta vine de la faptul că atât politologii, oamenii politici și istoricii susțin aproape la unison că Ucraina este un stat artificial, care practic
n-a existat în deplinătatea sa în istorie, și care este creația lui Lenin, între anii 1917-1921, cu completări ulterioare la finele celui de Al Doilea Război Mondial și după, prin aportul lui Stalin, Hrușciov și Leonid Brejnev, ultimii doi fiind de origine ucraineană.
Curiozitatea și rigurozitatea m-au făcut să apelez și la un Atlas istoric profesionist, cu evoluția omenirii și statelor din: antichitate, Evul mediu, până în zilele noastre, și mărturisesc că, deși nucleul rusesc s-a consolidat în jurul Kievului, de unde și denumirea de Rusia kieveană, fapt petrecut în jurul anului 1054, în acele hărți, denumirea de Ucraina mai apare abia în secolul al XIX-lea, la mult timp după invazia lui Napoleon, un teritoriu în jurul Kievului, de dimensiunea a 100-150 de mii de kmp și atât. Aceasta nu înseamnă că Ucraina, și mai ales ucrainenii, ca grup etnic slav n-au existat, dar aceștia și-au dus existența sub umbrela când a Rusiei extinse, a Hoardei de Aur a mongolilor, a Marelui Ducat al Lituaniei sau a Regatului Poloniei și, evident, în epoca modernă, a Rusiei.
Pe hărțile atlasului de care vorbim, Ucraina apare pentru prima dată într-o formă mai consistentă teritorial, după Revoluția din Octombrie și după Primul Război Mondial, și apoi în actuala formulă teritorială, după cel de Al Doilea Război Mondial. Faptul dovedește că într-adevăr Ucraina este o construcție statală a lui Lenin, cu scopuri precise în relațiile cu Europa. Această ipoteză este întărită și de relatările istoricului basarabean Octavian D. Țâcu, în cartea sa ,,O istorie ilustrată a românilor de la est de Prurt” care explică de ce, atât Bucovina cât și Basarabia au grăbit unirea necondiționată cu România, înaintea Transilvaniei. Faptul se datorează în mare parte intenției imediate a lui Lenin de a încorpora aceste două entități românești în Ucraina nou înființată. De aici și supărarea marelui lider comunist care atunci când a proclamat drepturile națiunilor fostului imperiu rus la autodeterminare, a specificat în rezoluția respectivă “cu excepția Basarabiei”, cu care, se vede, avea gânduri știute numai de el.
Ucraina este stat artificial nu numai pentru că a fost constituit la comandă, din motive strategice și geopolitice pentru Marea Rusie, dar ea conține părți din teritorii ale altor state în care ucrainenii nici nu existau sau erau foarte puțini. Așa de pildă, după Al Doilea Război Mondial ea a fost “gratulată” cu Transcarpatia, sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, Galiția poloneză, aceasta în 1945, ca în 1954, ucraineanul Nikita Hrușciov, ajuns în locul lui Stalin, să-i mai adauge Crimeea și Dombasul. Amintim că Transcarpatia este regiunea muntoasă din nordul lanțului Carpaților la confluența dintre România, Ungaria, Slovacia și Polonia, cu părți din teritoriul acestora și unde este cuprins și Maramureșul nostru istoric. Ea are o suprafață de 12.800 kmp, un amalgam de populații, iar rutenii care o domină numeric nu sunt de origine ucraineană. Se poate spune că în ultimul secol, de la 1917 încoace, Ucraina “s-a născut” de cel puțin trei ori. În 1917-1921 sub Lenin, apoi în 1939-1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov, când a primit prin rapt teritorii românești și poloneze (vezi nordul Bucovinei etc.) și în 1991, odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, ca moștenitoare a acesteia, fără să dea cuiva ceva înapoi, decât Rusiei, dar nu de bună voie.
Dar pericolul cel mare în privința dezmembrării ei, după relatările politologilor și istoricilor, vine chiar din interior, din cauza diversității etnice, care, cu toate constrângerile de a-i face să simtă ucrainește, n-au nici în clin, nici în mânecă cu spiritul ucrainean. Aici e vorba în primul rând de locuitorii teritoriilor străine luate cu japca, cum e cazul Bucovinei și Galiției, Transcarpatiei, sudului Basarabiei, dar și a celor primite cadou de la ruși, cum e cazul Crimeei și Dombasului, în care la data respectivă nu erau ucraineni sau foarte puțini. Acest amalgam multietnic care din punct de vedere istoric s-au trezit peste noapte în imensul spațiu ucrainean, ocupă aproape jumătate din țară, creând zone imense în care ucrainenii sunt în minoritate. La aceasta se adaugă și marile neînțelegeri dintre ucrainenii înșiși. Cei din vest au opțiuni occidentale, în vreme ce, cei din est vor să fie mai aproape de mama Rusie, cum e cazul Dombasului, cu peste 20 la sută ruși, și al Crimeei, cu două treimi ruși și tătari. Aceste falii ce se desfășoară pe mai multe coordonate ar putea produce ireconcilieri interne de proporții, cu efecte asupra stabilității statale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât fenomenul este stimulat și din exterior, Ucraina devenind astăzi un adevărat măr al discordiei între Rusia și NATO, între Rusia și Uniunea Europeană.
Cu această perspectivă este limpede că Ucraina se află în zona nisipurilor mișcătoare și din punct de vedere intern, dar și extern. Pericolul este mare pentru că aici avem de a face cu un adevărat colos, ea fiind cea mai mare țară a Europei din punct de vedere teritorial și, aici, tocmai de teritorii vorbim. Întrebarea care se pune este dacă în acest context al încordărilor, actorii implicați vor găsi soluții pentru rezolvarea pe care amiabilă a acestor conflicte care, la urma-urmei, vor trebui să aibă o finalitate, dar nu cu orice preț.
Deși am devenit perdanți la masa tratativelor cu această țară, este important ca oficialitățile române să fie mult mai active în conservarea elementului românesc din această țară, militând (ca și rușii, ungurii, bulgarii) pentru mai multe drepturi ale diasporei noastre, pentru a nu se ajunge în penibila situație în care, dacă va fi să fie, din partea alor noștri să nu aibă cine să spună “DA” la apel.
Așadar, să sperăm că odată și odată va veni apă și la moara noastră, și lucrurile se vor rezolva favorabil pentru că în Ucraina de azi sunt cuprinse mult mai multe teritorii care deși n-au făcut parte din Moldova istorică (aceasta se întindea până la Nistru), elementul românesc a format majorități demografice și dincolo de Nistru, de Bug, până la Nipru și chiar peste. Este vorba, imaginar, de o suprafață cât încă o Românie, dar asta este o altă poveste, despre care, totuși, e bine să știm.
