DIPLOMA CAVALERILOR IOANIȚI - UN DOCUMENT DE NECONTESTAT AL CONTINUITĂȚII ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

În istoria mai îndepărtată sau mai recentă, data de 2 iunie apare marcată destul de des. Nu voi încerca o inventariere în acest spațiu, fiindcă oricum ar fi insuficient. Mă voi raporta la un singur eveniment, de maximă importanță documentară, tratat, în mod paradoxal, cu neglijență (ca să nu spun cu indiferență sau cu rea-credință), practic eliminat din manualele de Istorie a României.

Concret, e vorba despre Diploma Cavalerilor Ioaniți - un act de donație al regelui Bela al IV-lea al Ungariei (1235-1270) în favoarea Cavalerilor Ioaniți, emis la 2 iunie 1247, consfințind dăruirea unui întins teritoriu de la sud de Carpați, cuprinzând primele mici state feudale românești. Prin acest document, regele acorda lui Rembald, preceptorul Ordinului Cavalerilor Ioaniți, Banatul de Severin, “la pachet” cu formațiunile politice românești conduse de voievozii Litovoi și Seneslau și de cnejii Ioan și Farcaș.

Trebuie precizat că, la acea vreme, ungurii stăpâneau Regatul Croat, Cetatea Bălgradului (Alba Iulia) cu ținutul dimprejur, și viitorul Banat de Timișoara. Reușiseră chiar să treacă peste Carpații Apuseni și să înființeze, în Oltenia de azi, “un fel de provincie-tampon, o «marcă», zisă Banatul de Severin, cu un ban ungur peste formațiuni mai mărunte, cnezate sau voievodate românești”, dintre care unele se întinseseră fie în Oltenia, fie în Hațeg.

De teama tătarilor, regele ungur acordă, în 1247, această Diplomă Cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim, spre a se așeza în zonă, colonizându-o, și apărând-o ca vasali ai săi. Banatul de Severin și cnezatele lui Ioan și Farcaș aveau să se afle sub autoritatea Ordinului, în timp ce voievodatele conduse de Seneslau (Seneslav?) și Litovoi rămâneau în stăpânirea românilor, în condițiile pe care le avuseseră până atunci. Ordinul era îndemnat să cucerească, dincolo de Olt, și fosta Țară a Cumaniei, stăpânită de tătari, rezervându-i-se și acolo, probabil în regiunea Argeș, un statut special voievodatului unui Seneslav - nume slav-român, poate deformat de cancelaria ungară (“oare același cu șeful valah care înfruntă coloana cea mai sudică a atacului mongol din 1241?”).

Cine erau, de fapt, acești Cavaleri Ioaniți? Imediat după prima cruciadă, la începutul veacului al XII-lea, se înființase, în noul regat creștin de la Ierusalim, un “ordin de cavaleri”, călugări-ostași cu misiunea de a-i îngriji pe răniți, dar capabili, în același timp, de a lupta împotriva “păgânilor”, a “necredincioșilor”, adică a musulmanilor. Acești cavaleri, în majoritate francezi, au alcătuit Ordinul Sfântul Ioan din Ierusalim. După alungarea din Palestina, la sfârșitul secolului al XIII-lea, Ioaniții se vor instala în Cipru, apoi în Insula Rhodos și, în sfârșit, în secolul al XVI-lea, alungați de turci, în Insula Malta. De atunci sunt cunoscuți sub numele de Cavalerii de la Malta.

Revenind la subiectul propus, Diploma Cavalerilor Ioaniți, acordată acestora de regele Ungariei, oferă prețioase știri despre existența voievodatelor și cnezatelor românești conduse de voievozii Litovoi și Seneslau și de cnejii Ioan și Farcaș, precum și despre dezvoltarea economică a Țării Românești. Practic, documentul relevă un fel de “radiografie” a țării cu câteva decenii înainte de întemeierea voievodatului Țării Românești.

Aflăm, deci, despre existența unui voievodat român al unui Litovoi, căruia regele îi rezervă un statut special în interiorul feudei, și mai aflăm că acesta se întinde și dincolo de Carpați, în Hațeg, dar că acea parte regele nu vrea s-o cuprindă în teritoriul dat în vasalitate Ordinului. Mai sunt numiți și doi cneji, Ioan și Farcaș. Ioan e ortografiat așa cum îl pronunță românii, și nu Johann (germ.) sau János (ung.) sau Iovan (sârb.). Farcaș înseamnă lup în limba maghiară, așa că maghiarii pretind că putea fi un șef maghiar, dar e mai probabil să fi fost un cneaz român coborât din Ardeal, unde numele lui, sau al moșilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vîlcu (slav) în Farcaș. Litovoi e nume slav. “Interesant e că 25 de ani mai târziu, în aceleași locuri, un Litovoi (același sau un descendent al lui) se revoltă împotriva suzeranului ungur și moare în luptă; îi succedă un frate, pe nume Bărbat, nume vădit românesc.”

Din clauzele fiscale ale diplomei se deduce că “în acel Banat se iau dijmă și dări din recolte și din pescuit, deci, chiar dacă populația e cam răsfirată, există o țărănime și o economie organizată.” În altă ordine de idei, aflăm că “țara e totuși destul de populată și de structurată social, capabilă să posede formațiuni militare (apparatu suo bellico) pe care Ordinul vasal va trebui să le adune și să le aducă regelui în caz de război cu țările vecine.” În fine, diploma relevă că, pe lângă voievozii și cnejii citați nominal, mai sunt și alți “mai-mari ai țării” (maiores terrae), cărora regele le acordă privilegii exorbitante, între care dreptul de a veni în apel la judecata regelui în caz că ei contestă judecata vasalului său (Marele Maestru al Ordinului). Înseamnă că acești “mai-mari ai țării” reprezentau o putere locală destul de însemnată încât regele să-i ia în anumite împrejurări sub protecția lui, la curia lui aflată la o mie de kilometri depărtare; deci, țara avea de pe atunci “cadre” politice și ostășești: sunt viitorii boieri pe care-i vom găsi mai târziu, peste decenii, în jurul voievodului.

 Așadar, Diploma Cavalerilor Ioaniți reprezintă un foarte important izvor istoric privind procesul de continuitate a românilor din Transilvania, iar data de 2 iunie a anului 1247 merită ținută minte!

Surse: Documente privind Istoria Românilor, C. Transilvania, sec. XI-XIII, vol. I, București 1951, d. nr. 285, p. 329-333, Neagu Djuvara - “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Dr. Gh. Anghel, Monica Ghiorghe, Crina Elena Mihai, Horia Dumitru Oprea)

Lasă un comentariu