Jeni Boca, buna mea colegă, de curând s-a urcat la ceruri. Drumul parcurs împreună cu ea a fost de o jumătate de secol, drum uneori greu, dar și cu foarte multe satisfacții, pentru că nu oricui îi este dat în această viață să vezi și să ții în mână cele mai mari valori pe care le deține județul Mureș.
Cu Jeni Boca, viața ne-a adus împreună într-o zi de 15 octombrie 1975, când, în urma legii patrimoniului cultural național - dată de Ceaușescu în anul 1974 - și când la București s-a constituit un colectiv de oameni de cultură valoroși, avându-l în frunte pe Ioan Opriș (mare Om), care în anul următor a început punerea în aplicare a legii. În județe trebuiau înființate oficiile de patrimoniu cultural național, ca secție în cadrul Muzeelor. La acea dată, în județul Mureș era președintele Comitetului de Cultură Iuliu Moldovan, iar directorul Muzeului era proaspătul numit în primăvara acelui an, dr. în arheologie, Valeriu Lazăr. Cei doi directori, iubitori de cultură și istorie, trebuiau să caute oameni potriviți pentru cele 6 specialități cerute: etnografie, carte veche, arheologie, artă veche (icoane, artă decorativă), monumente și conservare. Și cum pe atunci era greu să găsești în județ oameni specializați pentru aceste domenii, ne-am trezit “adunați”, fără să știm exact ce ne așteaptă, următorii: Pop Valer - etnografie; Ionică Pop - artă; Flora Grigorescu - arheologie; Traian Bosoancă - monumente; Elena Mihu - carte veche; la conservare cea mai potrivită era Eugenia Boca, ea știind ce este o substanță chimică, fiind absolventă a facultății de farmacie. Și această echipă de șase tineri am pornit la drum. Unde a fost prima ieșire? Pe Valea Luțului, într-o iarnă cumplită, în frunte cu directorul înotam într-o zăpadă de 1 metru pentru a ajunge la Biserica evanghelică din Batoș, cu ziduri groase și reci. Prima ieșire ne-a cam speriat, unii dintre noi eram gata să dăm “bir cu fugiți”, pentru că, până atunci, fiecare am lucrat în locuri “cu sobe la spate”. După prima experiență n-am plecat nici unul, și încet, încet, am ajuns și în locuri mai “calde” - la preoții noștri dragi, de pe Valea Mureșului și a Gurghiului, care ne-au întâmpinat cu o dragoste sufletească, care numai preoții o au ca dar de la Dumnezeu. Foarte mulți nu meritau uitați, și au rămas în amintirea noastră: protopopul Reghinului, Mihail Ciobanu, cel care ne-a îndrăgit și ne-a “încălzit” cu sufletul său bun ca pe propriii copii, însoțindu-ne și în parohiile pe care le păstorea. La Jabenița l-am întâlnit pe vrednicul preot fugit din Basarabia, Leonida Chijacovschi, cel care ne-a introdus în atmosfera “sfinților” din icoane și în imaginile xilogravurilor din cărțile vechi românești (în chirilică). La Petelea l-am găsit pe pr. Păcurariu, preotul ortodox care pentru credință a făcut ani grei de temniță la canal (nimeni n-a uitat mămăliga cu carne friptă pe care cu mult drag ne-a pregătit-o singur). Dintre tinerii preoți atunci ieșiți de pe băncile facultății de Teologie, pe care i-am găsit în primii ani, care n-au făcut de rușine, ne darul primit de la Duhul Sfânt, devenind “Generația de aur” a preoțimii din județul Mureș (pe toți i-am simțit aproape), amintim câțiva: la Frunzeni, am găsim un preot tânăr și frumos pe nume Gheorghe Șincan; la Chiheru, pe pr. Teodor Beldeanu; la Urisiu de Jos și de Sus, pr. Alexandru Pop, care cu mult har și dragoste s-a îngrijit și s-a temut pentru cele două bijuterii ale Văii Beicii “bisericile de lemn”, cu cele mai vechi și valoroase icoane împărătești din județ (1539), și cu pictura executată de zugravul Toader Popovici, iar scenele: “Vindecarea orbului”, “Când a vorbit Iisus cu Luca și Cleopa pe cale”, “Iisus cu samariteanca” și minunatul prapor (1859), fiind făcute de mâna “vestitului zugrav popa Gheorghe din Șerbeni”. La Nadășa, pr. Viorel Suciu, preotul care s-a gândit primul la organizarea unui muzeu bisericesc, în mica bisericuță de lemn ridicată în anul 1719 (copilită cu propriile mâini - presupunem - de Popa Pătru din Hodac). Și când totul a fost gata, expoziția inaugurată cu fast - au venit “furii” și au dus (în două rânduri) icoanele, supărarea preotului a fost atât de mare încât sănătatea i-a fost grav afectată. Regretatul preot Dumitru de la Pietriș, cu minunata sa soție, a reușit în anul 1993 să facă o primire “cu covor roșu” colegilor noștri iubitori de carte, veniți din toată țara la simpozionul închinat Cazaniei lui Varlaam (Iași, 1643), cu tot satul adunat în biserică, și surpriza și mai mare a fost, la umbra unei sălcii pletoase, bătrâne de sute de ani, s-a băut cea mai bună țuică. Și sub crengile lăsate în jos “ca să-l plângă pe Iisus”, s-au consumat cele mai minunate bunătăți aduse cu drag de toți credincioșii satului, despre care invitații noștri au povestit la întoarcerea acasă, spunând că asemenea “două suflete n-au mai întâlnit”.
Dar vrednica noastră echipă de muzeografi din șase persoane, îmbinând încântarea și pasiunea, a străbătut, “când călare, când pe jos”, sat cu sat, pentru a căuta alte și alte valori, despre care nimeni n-ar fi crezut că au rezistat după sute de ani. Dar, din fericire, unele au rămas neatinse de vicisitudinile vremurilor, altele s-au deteriorat din cauza condițiile de păstrare, dar și a nepăsării, stând ascunse prin zidurile bisericilor, pe după dulapuri, cele mai multe le-am găsit în bisericile greco-catolice. Aceste valori, cărți, icoane, crucifixe, prapori, antemise etc., s-au salvat și pentru că “erau sfinte” și trecând prin mâinile noastre, au avut darul de a ne apropia mai mult de Dumnezeu, motiv pentru care am considerat că ni s-au dat nouă în grijă, aceasta fiindu-ne menirea să le ocrotim.
