SFÂNTUL MITROPOLIT SIMION ȘTEFAN AL TRANSILVANIEI - UN DECENIU DE LA TRECEREA SA ÎN RÂNDUL SFINȚILOR

Distribuie pe:

Mitropolitul Simion Ștefan este unul dintre marii ierarhi ai Transilvaniei, unul dintre acei ierarhi cărturari, ctitori de limbă și cultură românească, un ierarh care a intrat în rândul sfinților.

După înlăturarea lui Ilie Iorest din scaun, soborul protopopilor a ales ca mitropolit pe ieromonahul Ștefan (din botez Simion) de la mănăstirea din Alba Iulia. Nu avem știri despre el până la alegerea ca mitropolit. Presupunem că a învățat carte în gimnaziul din Alba Iulia, care funcționa de prin 1580, transformat în “colegiu academic” de principele Gabriel Bethlen. Alegerea ca mitropolit a avut loc la sfârșitul lui februarie sau în primele zile ale lunii martie 1643. A păstorit în condiții destul de grele. Principele calvin Gh. Rakoczy I și sfătuitorii lui au încercat acum, din nou, să-și exercite influența asupra Bisericii Ortodoxe românești din Transilvania, impunând noului mitropolit 15 condiții, între care să se predice în românește, dar numai după Sf. Scriptură, înlăturând deci Sf. Tradiție, să se catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc, să fie împărtășiți numai cei vârstnici, să se desființeze obiceiurile de la botez, cununii și înmormântări, să se înlăture cinstirea icoanelor și a crucii, să nu se pună piedici celor ce doreau să treacă la calvinism. Se prevedeau măsuri privind sinodul protopopilor și drepturile superintendentului calvin asupra Bisericii Ortodoxe românești. Aceste condiții însă n-au avut urmări.

În ciuda condițiilor vitrege în care și-a desfășurat activitatea și a nenumăratelor piedici care i s-au pus, vlădica Ștefan nu s-a înstrăinat de credincioșii săi și nici n-a îndeplinit vreuna din sarcinile umilitoare pe care i le-au impus cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei. El nu și-a uitat niciodată înaltele sale îndatoriri arhierești, ci a căutat, în permanență, să țină trează conștiința ortodoxă și românească în sufletele păstoriților. Dovadă sunt cele două tipărituri românești apărute la Alba Iulia, sub îndrumarea sa: Noul Testament din 1648 și Psaltirea din 1651.

Noul Testament a văzut lumina tiparului la Alba Iulia, la 20 ianuarie 1648. Trebuie subliniat, în mod deosebit, faptul că aceasta este prima traducere integrală a Noului Testament, tipărită în românește. Traducerea Noului Testament, din 1648 se încadrează în curentul larg umanist, de culturalizare a poporului în limba lui, mai ales că traducătorii erau conștienți că limba noastră este de origine latină, deci menită să devină o limbă de cultură, ca și cele considerate “sfinte”: greaca, latina, slavona. În afară de aceasta, preoții, fără să mai vorbim de masele largi de credincioși, nu mai cunoșteau limba slavonă, încât simțeau nevoia citirii cuvântului lui Dumnezeu în limba vorbită și înțeleasă de toți.

În ce privește traducerea propriu-zisă, primul lucru care impresionează la citirea cărții este acela că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de a poporului, de o mare frumusețe literară. Fraza nu este înrobită unor influențe străine, ci, dimpotrivă, este capabilă să exprime gândurile fără niciun echivoc. Conștienți de originea latină a limbii noastre, traducătorii s-au orientat spre aceasta, luând din ea o serie de fonetisme, forme și cuvinte necunoscute până atunci. Elementele slavone și grecești sunt folosite într-o măsură redusă. Cunoașterea desăvârșită a limbii vorbite i-a pus pe traducători în situația de a da un text de o deosebită limpezime, care a putut fi urmărit cu ușurință de toți românii din toate locurile în care erau “răsfirați” și din toate timpurile, până azi. De aceea, alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, limba română literară. Textul este împărțit în “capete” (capitole), iar acestea în “stihuri” (versete), orice capitol având “șuma” (rezumatul) lui. Fiecare pagină are rezervat un spațiu pentru trimiteri la alte capitole sau versete din Sfânta Scriptură. Aceste spații mai erau folosite și pentru explicarea unor termeni străini. Sunt apoi și scurte comentarii la unele versete. O problemă teologică de mare importanță, legată de ediția Noului Testament din 1648, este a celor 24 de “predoslovii”. Cu excepția Epistolelor către Filimon, II și III Ioan, toate celelalte cărți au câte o scurtă “predoslovie” sau, în limbajul teologic de azi, o “introducere” la cărțile respective.

În decembrie 1651, s-a terminat de tipărit, tot la Alba Iulia, Psaltirea (având și titlul evreiesc Sefer tehilim). Și Psaltirea avea două “predoslovii” nesemnate, una adresată principelui Gheorghe Rakoczy II, alta (la sfârșitul cărții) “către cititori”.

Mitropolitul Simion Ștefan a trecut la cele veșnice în vara anului 1656 (probabil prin iulie), fiind atestat documentar, pentru ultima oară, la 22 mai 1656, când întărea ca protopop al Hunedoarei pe preotul Ioan.

Mitropolitul Simion Ștefan, cu mijloacele care i-au stat la îndemână, cu dârzenia și abilitatea sa, la care se adaugă credința puternică a păstoriților, a știut să treacă peste orice obstacole, lăsând culturii românești acel dar neprețuit, care este Noul Testament din 1648. Ierarh cu alese preocupări cărturărești, însuflețit de un cald patriotism, Simion Ștefan se încadrează în curentul larg umanisto-renascentist de culturalizare a poporului și de apărare a Ortodoxiei.

Pentru toate faptele sale mărețe, precum și pentru viața sa desăvârșită, Mitropolitul Simion Ștefan al Transilvaniei a fost trecut în rândul sfinților. Proclamarea canonizării sale s-a făcut în data de 30 octombrie 2011, în catedrala arhiepiscopală din Alba Iulia, în cadrul Sfintei Liturghii săvârșite de un ales sobor de ierarhi și clerici, având în frunte pe Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, urmând ca Sfântul Mitropolit Simion Ștefan al Transilvaniei să fie cinstit și pomenit, în fiecare an, la data de 24 aprilie, alături de alți doi sfinți ierarhi transilvăneni.

Lasă un comentariu