“Errare humanum est, perseverare autemdiabolicum”, scria Seneca acum ceva timp. Mai pe înțelesul generațiilor noi și de la noi, a greși e omenește, a continua să greșești nu e ceva... cool. Nu avem habar, desigur, la ce s-a referit cel dela oale și ulcele, dar putem presupune că gândirea respectivă ar fi aplicat-o și neaoș, având experiența între latina vulgară și cea clasică. Și să nu vă mai băgăm în ceață, ta-da! Am avut pandemie, rost de învățat cuvinte noi, de inventat cuvinte noi, poate prinde la vulg, la popor. Cea mai dementă, contacți. O inventare măiastră, să denumească inșii din jurul celor marcați cu covid sau bănuiți ca fiind pătați cu covid. Probabil că Academia a gemut la auzul nenorocirii, mama profesoară-pensionară a lui Mircea Badea a avut hemoragie nazală repetată, dar mizeria a rămas vehiculată de politruci și de presă. Un fel de... izoletă, termen barbar, tradus țărănește din cuvântul italienesc insulă, dar cine să se indigneze când inșii cu carnet de partid și medicii aferenți și amatori de imunitate parlamentară au o reacție de catarsis atunci când îl rostesc?
Ca și când unora nu le-au ajuns invențiile lexicale imbecile, de pandemie, au apărut și variante la chestiile deja împământenite și sfinte. Cum ar fi căpșune. De ce trebuie folosit pe borcanul unui gem pe care generații au citit că e gem de căpșuni, nu știe nimeni. Ca nenorocire lingvistică poate e egal cu locație, termen pompos cu care tot felul de semi-analfabeți numesc locul și nu chiria pentru restaurant. De ce ai impresia că ești mai inteligent când pronunți locație, în timp ce ceilalți râd de tine că vorbești înțepat, Coana Chirița, gen?!
Limba română a avut un fel de noroc cu comunismul, care controla tot, inclusiv presa, editurile. Tovarășii de sus avizau și dicționarele, astfel că a fost greu sau chiar imposibil să se importe barbarisme, să se inventeze cuvinte, dacă nu treceau de oameni care să decidă dacă cuvântul are sens sau nu pentru a fi publicat în dicționar și recunoscut, astfel. Din păcate pentru unii, din fericire pentru alții, epoca controlului a apus, nimeni nu mai verifică nimic, oricine poate vorbi sau scrie cât de prost îl duce capul, Academia e mereu de râs, ocupându-se de nimicuri și fiind ocupată de nimicuri. În democrație originală nu te mai taxează nimeni că scrii cu â la început de cuvânt, că pronunți sunt și scrii altfel, că refuzi sau nu să scrii niciun legat sau despărțit sau că nu mai scrii cu cratime, cu diacritice, că nu ai habar că substantivele în limba română sunt toate cu literă mică sau că ghilimele se pun întotdeauna jos și sus, pentru că te cheamă Ion, nu... John.
Ne putem plânge de halul în care a ajuns limba vorbită, dar uităm că am ajuns aici și pentru că nu i-am zis prostului că e prost, că am zâmbit la anunțuri de agramați, sau când unii și-au ascuns neștiința în scris fără cratimă sau cu prescurtări. Din nefericire, limba română a fost chinuită de tot felul de indivizi care au văzut la alți indivizi și care vor inspira alți indivizi să inventeze cuvinte, să distrugă sensuri împământenite sau să importe greșit înțelesuri corecte în alte limbi. Limba română a ajuns ca o știre de la ora 5, trebuie azi să șocheze, dar mâine o ia de la capăt, cu alte nenorociri care vor intra, prin gura, microfonul și tastatura vulgului,în tezaur. Și aveam din străbuni un număr mare de cuvinte pe care am uitat să le folosim, care sunt deja recunoscute în dicționarele vremii și care pot aduce un aer proaspăt, în sensul bun. Cum ar fi, de pildă, să te adresezi cuiva cu natantol, năbârgeac, nătăbâz, nătânt, nătrui, nătruț, năvleg, năvligos, nerodoi, pliurd, ponc, șuietic, chiomb?! Pentru conformitate, cuvintele de mai sus sunt sinonime pentru... prost!
