LA 139 DE ANI DE LA MOARTEA LUI EMINESCU - IOSIF VULCAN, “OMUL DEPLIN” AL GENEROZITĂȚII LITERARE, CARE NI “L-A DAT” PE “OMUL DEPLIN AL CULTURII ROMÂNEȘTI”

Distribuie pe:

Iosif Vulcan a fost una dintre personalitățile remarcabile ale spiritualității românești din vremea sa, practicând o consecvență rar întâlnită în mediul scriitoricesc. Spirit iluminist și înflăcărat promotor literar, acesta a contrapus vicisitudinilor istorice redutele apărării limbii și ale creativității în diverse registre spirituale. De numele lui sunt legate mai ales două înfăptuiri care au marcat în moduri diferite evoluția ulterioară a întregii literaturi române: întemeierea revistei Familia și debutul lui Mihai Eminescu în paginile acesteia. Dacă Mihai Eminescu a fost, după cum susținea Constantin Noica, “omul deplin al culturii românești”, putem afirma și despre Iosif Vulcan că a fost omul deplin al generozității literare. Generozitate care s-a concretizat în paginile revistei Familia, revistă născută din dorința patronului și editorului ei de a sprijini dezinteresat limba, literatura și cultura română. Timp de aproape patruzeci și doi de ani, această revistă privată a devenit fermentul care a stimulat spiritualitatea românească în toate formele ei, făcând nu doar pedagogia bunelor practici ale vieții, adresându-se în special femeilor, publicând multe din condeiele acelei perioade, ci evidențiind și panteonul personalităților ei cele mai relevante.

Așa după cum se știe, Iosif Vulcan, care provenea dintr-o veche familie greco-catolică, fiind nepotul de unchi al Episcopului Samuil Vulcan; pe lângă meritul de a fi fondat, în anul 1865, la Pesta, revista Familia, una dintre cele mai longevive reviste românești, este și cel care a deschis cu generozitate, un an mai târziu, în 1866, poarta literaturii pentru debutul lui Mihail Eminovici, un tânăr privatist de numai șaisprezece ani, aflat la Cernăuți, prilej cu care îi schimbă numele în Mihai Eminescu. Fără niciun fel de reticență, acesta acceptă noul nume, semnându-și poeziile ulterioare în acord cu propunerea vulcaniană.

Pe această mică poartă vulcaniană pășește în literatura română, cu poemul “De-aș avea”, cel care avea să fie numit luceafărul poeziei românești. Așa după cum recu-noaște tranșant fondatorul revistei: “«Familia» a fost cuibul de unde a ieșit acest talent mare, noi l-am prezentat pentru prima oară publicului”. Faptul în sine poate părea unul minor, dar, în realitate, este cel care a schimbat evoluția ulterioară a întregii literaturi române, prin raportarea directă sau indirectă la scrisul eminescian. De fapt, doi tineri, unul de douăzeci și patru de ani - Vulcan, altul de șaisprezece - Eminescu, au pus bazele unei schimbări înnoitoare a întregului climat literar, care va urma cu totul o altă turnură evolutivă. Eminescu rămâne paradigma autoritară a literaturii noastre, cel care a dat limbajului poetic o nouă dimensiune. Iar acest fapt nu poate fi separat total de primul său pas literar. Probabil că oriunde și oricând ar fi debutat, Eminescu rămânea tot Eminescu. Doar că noi îl știm, cum îl știm, pe Eminescu debutat de Vulcan. Ne putem chiar întreba ce s-ar fi întâmplat cu debutul poetului național dacă, în locul generosului Iosif Vulcan, tânărul Mihail Eminovici îi trimitea, ceva mai târziu, poemul “De-aș avea” mult mai doxatului și exigentului critic Titu Maiorescu? “Ca să cunoaștem deplin pe un mare poet, nu este de ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, când talentul său strălucește mai admirabil, ci trebuie să ne coborâm la începuturile carierei sale, la primele încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a dezvoltat și unde a ajuns și pe temeiul acestora, în cele din urmă, să-i putem face portretul literar”, va scrie mai târziu, cu multă îndreptățire, Iosif Vulcan.

În perioada ideologiei totalitare comitea o dublă blasfemie cel care spunea că Mihai Eminescu a debutat în revista Familia, care apărea în Imperiul Habsburgic, la Pesta, ba mai mult, condusă de un greco-catolic. Debutul lui Eminescu rămâne cea mai mare faptă publicistică a unui greco-catolic - deși Iosif Vulcan nu făcea paradă de greco-catolicismul său - și a unui conducător de revistă, căci ce poate fi mai important și mai onorant decât să îl debutezi în propria publicație pe cel mai valoros poet și scriitor român?

Întrebarea de ce a ales tânărul poet - găzduit în acea perioadă la “profesorul său de suflet”, Aron Pumnul - revista lui Iosif Vulcan, își găsește explicația în monografia lui George Călinescu. “Eminescu își așternu pe curat poeziile ce i se păruseră mai desăvârșite, cu gândul să le trimeată la vreo revistă. Dintre cele care se aflau în Biblioteca gimnaziaștilor, Familia lui Vulcan din Pesta trezea mai mult curaj. (...) Dacă mai adăugăm că magazinul avea și o «Poștă a redacției», în care un porumbel cu un plic sigilat în cioc aducea în fiecare număr răspunsuri blânde debutanților, înțelegem de ce tânărul Mihail Eminovici a ales această revistă pentru a-și încerca norocul”. Evident, s-a pus și se poate pune întrebarea dacă Iosif Vulcan, care nu avea nici pe departe statura lui Titu Maiorescu, a fost conștient sau a intuit valoarea viitorului poet. Întrebare la care e greu să se formuleze un răspuns tranșant, dincolo de unele tentații și incursiuni psihanalizabile. Chiar dacă nu avea mari competențe critice, Iosif Vulcan avea din belșug altceva, și anume o imensă generozitate, dorința de a valorifica potențialul oricărui talent. Debutul eminescian din revista Familia, datorat acestuia, demonstrează că generozitatea în cultură poate fi uneori genială.

Nu trebuie uitat nici faptul că, la dorința tatălui său, Iosif Vulcan urmează Facultatea de Drept de la Pesta, putând să se dedice unei tentante și lucrative cariere de avocat, profesie pe care o sacrifică de dragul jurnalisticii, poeziei și activismului cultural. Dacă ne gândim la cariera de avocat de mare succes în Imperiul Habsburgic a lui Emanoil Gojdu, care și el a terminat Dreptul la Pesta, și la sacrificarea unei cariere asemănătoare a lui Iosif Vulcan, ne dăm seama de generozitatea și amploarea acestui sacrificiu. Acesta din urmă a preferat idealismul jurnalismului și al literaturii unui pragmatism și posibil succes pecuniar. De altfel, chiar și Titu Maiorescu, care, în Critice, a privit cu reticență accentele arhaizante și latinizante ale revistei vulcaniene, manifestând rezerve și față de poezia acestuia; în final, după ce se convinge de importanța și altruismul activității lui culturale, îl propune pe acesta Președintele Secției de Literatură a Academiei Române. Merită formulată și interogația, în legătură cu debutul lui Mihai Eminescu din revista Familia. Ce se întâmpla dacă, în loc de răspunsul entuziast al lui Iosif Vulcan: “Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”, acesta ar fi răspuns: “Deocamdată răspunsul este nu, mai încearcă”. Fără a cădea în exerciții speculative inutile, trebuie totuși admisă și varianta că, poate, adolescentul Eminescu ar fi fost atât de afectat, chiar inhibat, încât ar fi amânat sau chiar renunțat la poezie. Căci a reteza din start, chiar cu temei critic, idealul și avântul unui tânăr poate duce, psihologic, la abandon. Mergând cu speculațiile la limita posibilului, ne putem închipui că un răspuns negativ l-ar fi putut îndepărta definitiv pe Eminescu de scris, chiar dacă este aproape imposibil să ne imaginăm literatura română în absența lui. Din fericire, generozitatea lui Iosif Vulcan era mult mai mare decât posibilele lui rezerve de ordin estetic, deși, în acest caz, le-ar fi putut avea. Căci poemul “De-aș avea”, după cum afirmă chiar “divinul critic”, este mai mult o pastișă, “o mică poezioară săltăreață, în stilul dulceag al lui Alecsandri”. În acest fel, un gest de o generozitate aparent neînsemnată a stimulat vulcanul poetic eminescian din care ne hrănim literar și astăzi.

(text prescurtat)

Lasă un comentariu