Romanii erau renumiți ca fiind ingineri pricepuți și acest lucru rezultă din numeroasele construcții pe care le-au lăsat în urmă. Un tip special de construcție pentru care și-au câștigat faima îl reprezintă drumurile lor.
Numite viae, acestea le-au permis să-și construiască și să-și mențină imperiul. Dar cum au creat această infrastructură care a rezistat trecerii timpului mai bine decât marea parte a infrastructurii moderne?
Rețeaua rutieră a Romei antice acoperea o distanță de peste 400.000 km, cu peste 120.000 km de “drumuri publice”. Ramificându-se în vastul Imperiu Roman, din Marea Britanie până în Maroc și din Portugalia până în Irak, ele le-au permis oamenilor și mărfurilor să se miște rapid dintr-o parte a Imperiului în cealaltă.
Romanii și-au clasificat drumurile în mai multe tipuri. Cele mai importante erau viae publicae (drumuri publice), urmate de viae militares (drumuri militare), apoi actus (drumuri locale) și, în cele din urmă, privatee (drumuri private). Drumurile publice erau cele mai largi, putând atinge 12 metri lățime. Drumurile militare erau întreținute de armată, iar drumurile private erau construite de proprietari individuali.
Nu a existat o tehnică unică pentru construirea drumurilor. Realizarea acestora depindea de teren și de materialele locale disponibile. De exemplu, au fost necesare mai multe soluții pentru construirea drumurilor pe zone mlăștinoase și pe teren abrupt. Cu toate acestea, existau câteva reguli standard care erau respectate.
Drumurile romane erau formate din trei straturi: un strat de bază, un strat de mijloc și un strat de suprafață. Stratul de fundație consta adesea din pietre sau pământ. Alte materiale utilizate pentru a forma acest strat includeau: pietriș grosier, cărămidă zdrobită, material argilos și chiar stâlpi de susținere din lemn, când drumurile erau construite pe zone mlăștinoase. Următorul strat era format din materiale mai moi, cum ar fi nisipul sau pietrișul fin. Stratul de suprafață era realizat din pietriș, uneori amestecat cu var.
Pentru zonele mai importante, precum cele din apropierea orașelor, drumurile au devenit mai impresionante prin faptul că pentru stratul de suprafață se foloseau blocuri de piatră (al căror tip depindea de materialul local disponibil și putea consta din tuf vulcanic, calcar, bazalt etc.) sau pietricele. Centrul drumului era înclinat spre laturi pentru a permite scurgerea apei de la suprafață în canalele de drenaj. Aceste șanțuri serveau și pentru marcarea drumului în zone în care dușmanii ar fi putut folosi terenul înconjurător pentru ambuscade.
Drumurile au jucat un rol esențial în Roma antică. În primul rând, permiteau oamenilor și mărfurilor să se deplaseze rapid prin Imperiu. De exemplu, în secolul al IX-lea î.Hr., folosind aceste drumuri, viitorul împărat Tiberiu a reușit să parcurgă aproape 350 km în 24 de ore pentru a fi alături de fratele său pe moarte, Drusus. De asemenea, trupele romane puteau fi dislocate rapid în diferite părți ale Imperiului în caz de urgență - revolte interne sau amenințări externe. Pe lângă faptul că a permis armatei romane să-și învingă dușmanii, existența acestor drumuri a redus și nevoia de a găzdui garnizoane mari și costisitoare pe întregul teritoriu al Imperiului.
Drumurile construite de romani nu serveau doar scopurilor militare, ci permiteau schimburi comerciale și culturale. Via Traiana Nova, de exemplu, a fost construită pe o veche rută comercială care făcea legătura între Egipt și Siria și a continuat să servească acestui scop pe tot parcursul perioadei romane. Unul dintre factorii care au permis ca aceste drumuri să faciliteze comerțul este faptul că erau patrulate de soldații romani, ceea ce însemna că negustorii erau protejați de hoți și de bandiți.
(sursa - curiositaenatura.wordpress.com; surse foto - piatraoinline.ro, 123RF)
