Motto: “Noi, în strigarea noastră, nu cerem decât drepturile noastre...”
Anii 1848-1849 constituie una dintre cele mai frământate perioade ale popoarelor europene, marcată de o puternică revoltă naționalistă a burgheziei împotriva ordinii supranaționale agresive a Congresului de la Viena din 1814-15.
Deși înăbușite în final, Revoluțiile de la 1848 (cunoscute și sub denumirea de “Primăvara popoarelor”, “Printemps des peuples” - în franceză, “Primavera dei popoli” - în italiană) au dat semnalul deșteptării naționalismului european, fixând, pe termen lung, obiectivul creării statelor naționale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american (conform programului în 14 puncte al lui Wilson), abia după Primul Război Mondial. Este foarte important de reținut că această amplă mișcare, generală, determinată, desigur, în principal, de motive economice, progresele economiei capitaliste fiind frânate de revenirea la regimul absolutist, care, pe de altă parte, anula și drepturile democratice, are o imperioasă coordonată națională: dominația străină distructivă determină nevoia de unire a tuturor statelor fărămițate arbitrar, dar și de independență a acestora. Revoluția europeană va debuta în Italia, la Palermo, în 12 ianuarie 1848 (Revoluția siciliană).
În mod firesc, tot în 1848 va începe și revoluția din Țările Române.
La 7 iunie 1848, la Craiova, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar. Informat, Gheorghe Bibescu, domnitorul Țării Românești, ordonă paza tuturor porturilor, pentru a-i aresta, imediat după debarcare, pe agitatorii revoluționari veniți de la Paris. Și totuși...
În ziua de 9 iunie 1848, în cadrul Adunării populare de la Islaz (pe atunci mic port pe Dunăre, cu oarecare însemnătate comercială, care nu era sub controlul direct al turcilor, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu, sau Calafat), Ion Heliade Rădulescu dă citire PROCLAMAȚIEI conținând programul Revoluției din Țara Românească și anunță primul guvern provizoriu. Islazul (azi, comună în județul Teleorman) fusese ales de Nicolae Bălcescu drept loc al declanșării revoluției, pentru că atât comandantul companiei de dorobanți, care avea sub pază portul și frontiera (căpitan Nicolae Pleșoianu), cât și Ioan Maiorescu, prefectul județului Romanați (pe atunci), erau de partea revoluționarilor. Bălcescu își justifică alegerea astfel: “La Islaz, cum nici prin gând nu i-ar trece lui Vodă Bibescu, vornicului Vilar sau agăi Manu, așa ca să nu ne pună piedici”.
Suprapunându-se, în bună măsură, Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, Proclamația de la Islaz a fost concepută ca act constituțional, fiind chiar considerată prima constituție modernă a României.
Sub presiunea maselor, guvernul provizoriu, alcătuit acum din Ion Heliade Rădulescu, maiorul Christian Tell, Ștefan Golescu, preotul Radu Șapcă și căpitanul Nicolae Pleșoianu, va fi recunoscut, două zile mai târziu, la 11 iunie, de domnitorul nevoit să accepte și termenii Proclamației de la Islaz. Indecis, Gheorghe Bibescu nu a trecut nici de partea revoluției, dar nici nu a înăbușit-o, alegând să abdice, la 25 iunie 1848, și să părăsească Țara Românească, plecând spre Transilvania.
Proclamația cuprinde 22 de articole, scrise în limba română, dar folosind alfabetul chirilic, redactate eliptic, în prealabil explicând celor cărora le era adresat documentul sensul declarațiilor, iar apoi expune întregul program de emancipare și reformă. Prin Proclamația de la Islaz se renunță la Regulamentul Organic, punându-se bazele unei noi ordini constituționale, declarându-se egalitatea politică a cetățenilor, supunerea tuturor la contribuție, libertatea tiparului, desființarea rangurilor nobiliare, emanciparea și împroprietărirea clăcașilor, cu despăgubire, eliberarea țiganilor robi, tot cu despăgubire, desființarea pedepsei cu bătaia și cu moartea, îmbunătățirea sistemului penitenciar. Tot Proclamația dă drepturi politice locuitorilor țării de altă credință religioasă decât cea a românilor, evreii sunt și ei emancipați.
Prin Proclamația de la Islaz se preluau de către stat averile mănăstirilor închinate, se prevedea accesul la învățătură al întregii populații, se stipula înființarea Universităților la București și la Craiova, înființarea unei Politehnici la București, licee și pensionate în fiecare județ, școli normale în fiecare plasă și școli în fiecare sat. De asemenea, se anunța introducerea alfabetului latin în administrație. Se mai prevedea că în fruntea statului rămânea un domn, ales pe cinci ani de către toate clasele sociale, iar Adunarea legislativă nu mai era formată doar din boieri, ci din reprezentanți ai tuturor păturilor societății. De asemenea, se crea un sistem de autonomie locală, se înființa garda națională, iar Constituanta prevăzută a se înființa urma să transforme programul constituțional într-o lege fundamentală. Din nefericire, invazia străină va pune capăt Revoluției de la 1848, înainte de organizarea primelor alegeri.
Pentru a marca, spre neuitare, locul unde a avut loc Adunarea populară care a aprobat Proclamația de la Islaz, expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale, în anul 1969, în centrul localității din județul Teleorman s-a ridicat un monument comemorativ. Construcția este reprezentată printr-un bloc masiv de beton cu reliefuri executate prin travertin.
“Noi, în strigarea noastră, nu cerem decât drepturile noastre și protestăm mai dinainte la Înalta Poartă, la Franța, la Germania și Englitera, asupra oricărei invasii în pământul nostru ce ne va pismui fericirea și ne va cutropi independența noastră. (...) Cu noi este Dumnezeu, fraților! În numele lui sculați-vă! Îngerul răzbunării dumnezeiești va stinge pe tot vrăjmașul și va doborî și cal și călăreț, carele și armele lui vor fi risipite ca pulberea și planurile lui împrăștiate ca fumul. La arme, români! La armele mântuirii!”
(Sursa: Dan Berindei - “Revoluția română din 1848-1849”, Editura Enciclopedică, București, 1998)
