EROI STRĂINI (IV) CINSTITORII ICOANELOR

Biserica ortodoxă a fost tulburată, în secolele VIII-IX, de încercările unor împărați de a înlătura cultul icoanelor. Această acțiune, împotriva cinstitorilor de icoane, a purtat numele de iconoclasm. Prigoana iconoclaștilor (a distrugătorilor de icoane) contra iconodulilor (a celor ce venerau icoanele) s-a datorat mentalității profane a unor împărați isaurieni și armeni “supărați” de cinstirea “prea mare” acordată icoanei Mântuitorului Hristos. Ei au fost influențați de adversitatea iudaică împotriva icoanelor, precum și de reproșurile califilor arabi care vedeau în ele idolatrie și călcarea poruncii a doua a Decalogului. Închinarea la icoane nu este însă idolatrie, întrucât nu este o acțiune care îl înlocuiește pe Dumnezeu, ci - dimpotrivă - Îi evidențiază prezența. Primul astfel de împărat iconoclast a fost Leon al III-lea Isaurul (717-741), care, în 726, a cerut să fie îndepărtate icoanele din biserici. Apoi, în 730, a convocat un sfat laico-ecleziastic în acest sens, reușind să pornească oficial “iconoclasmul imperial”, în ciuda atitudinii potrivnice a patriarhului Gherman al Constantinopolului. După ce a dat și o lege anti-icoane, creștinii din marele oraș al Bizanțului au fost siliți să își aducă icoanele în piețele publice, ca să fie arse. Cei care s-au opus, au fost torturați (li s-a tăiat o mână sau un picior) sau arși de vii. Nenumărați ortodocși, în astfel de pedepse, și-au plătit curajul cu viața. O rezistență acerbă a venit din partea călugărilor, cărora li s-au mutilat trupurile și li s-au distrus lăcașele. Unul dintre ei a fost Sf. Ioan Damaschin, care a respins învinuirea că prin icoană s-ar comite o erezie și o reînviere a idolatriei păgâne. Sfântul a dezvoltat o iconosofie precisă, concepând icoana ca simbol și mijlocitor cu sfântul reprezentat: aceasta are rol haric, pentru că mijlocește harul divin. Mai mult, Sf. Ioan l-a înfruntat pe împăratul Leon al III-lea, acuzându-l de abuz de putere și de faptul că “nu se cuvine împăratului să dispună de capul său în Biserică”. După moartea împăratului Leon, a venit la putere Constantin al V-lea, zis Copronymos (741-775), fiul său. Și acesta a fost un fanatic dușman al icoanelor, până într-acolo încât cel ce apăra icoana era arestat. Ca să-și “legitimeze” atitudinea, a convocat și el un pseudo-sinod în anul 754, la Hieria. Aici s-a hotărât în “unanimitate” ca orice icoană să fie aruncată neîntârziat din Casa Domnului. Cine ar fi făcut altfel, trebuia să fie pedepsit: ierarhii riscau să fie depuși din treaptă, iar călugării și mirenii erau anatemizați și predați judecății civile. Totodată, împăratul a dispus ca moaștele Sfinților să fie profanate sau arse, icoanele să fie scoase din biserici, picturile și mozaicurile să fie arse și acoperite cu un strat gros de var (pe pereții bisericilor trebuiau atârnate tablourile împăratului și picturi inspirate din natură reprezentând păsări, fructe, pomi etc.). Atunci, călugării, în special, au manifestat o rezistență dârză față de hotărârile “sinodului” și împăratului Constantin. Însă, după moartea lui, urmașul imperial Leon al V-lea Chazacul (775-780) lupta împotriva icoanelor i-a sfârșit. Meritul i se datorează mamei sale, Irina (+ 802), o înflăcărată adeptă a cinstirii icoanelor. Pentru o vreme, la tronul bizantin, Irina, a luat frâiele guvernării alături de fiul său, Constantin al VI-lea (780-797), într-o perioadă de binefaceri către creștinii răsăriteni. În acea vreme, s-a convocat la Niceea, în 787, al VIII-lea Sinod. Sinodul a combătut hotărârile din 754, luate fără reprezentanții Răsăritului și ai Romei, adoptând însă o hotărâre dogmatică asupra icoanelor: este bineplăcut lui Dumnezeu a face icoane și a le venera, dar aceasta să fie o cinstire și nu o adorare (care I se cuvine doar lui Dumnezeu). De asemenea, Sinodul a dispus că este bineplăcută cinstirea Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților, precum și cinstirea Sfintelor Moaște și a Sfintei Cruci. Cu toate că stabilitatea ortodoxă s-a întărit, au mai reizbucnit tendințe iconoclaste în vremea împăraților Leon al V-lea Armeanul (813-820) și Teofil (+842). Ultimul a dispus ca soția sa, Teodora, să se ocupe de treburile împărăției. Decizia lui a fost benefică pentru Ortodoxie, căci împărăteasa a convocat, la 11 martie 843, un Sinod la Constantinopol, unde au venit toți cei care au avut de suferit în decursul luptelor iconoclaste. Sinodul a declarat valabile toate hotărârile luate de cele 7 sinoade ecumenice, a restabilit cultul icoanelor și a rostit anatema asupra tuturor iconoclaștilor. La Sinod, împărăteasa i-a rugat pe cei prezenți să ierte atitudinea iconoclastă a soțului ei, ca să îi fie lui spre mântuire. Sinodalii au conceput la sfârșit un text de anatemizare a tuturor ereticilor, începând cu Simon Magul, peste Manes, Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, Origen, Didim, Evagrie, Sergiu, Onoriu, Pir, peste iconoclaștii Teodosie Sisiniu, Pastila, Vasile Kakemphatos (președintele pseudo-sinodului din 754) și patriarhii Constantin și Ioan VII. Textul acesta și al tuturor dogmelor bisericești a intrat apoi într-un “sinodyocon” special, ca decizie sinodală, spre a fi citit anual în întreaga biserică, în prima zi de duminică din Postul Sfintelor Paști, ca un avertisment general. Duminica aceasta, de 11 martie 843, a fost denumită - ca atare - Duminica Ortodoxiei.

Lasă un comentariu