În anul 1894, - deci la vârsta de numai 23 ani -, “cu această bogată comoară de informație nouă”, Nicolae Iorga, proaspăt doctor al Universității din Leipzig, s-a întors în țară, unde, printr-un concurs universitar, rămas celebru, a fost numit profesor suplinitor la Iași și, în 1895, în urma unui al doilea concurs, profesor titular la catedra de istorie universală de la Universitatea din București, pe care a ilustrat-o în chip deosebit, până în pragul morții, deci aproape o jumătate de veac.
Începând din acești ani și mai cu seamă din anul 1897, când a fost ales la Academie, ca membru corespondent, activitatea “extrem de variată și multilaterală” a lui Nicolae Iorga s-a desfășurat “debordantă, cantitativ și calitativ”, uimind pe “contemporani și nu mai puțin generațiile de după aceea”. A fost, în tot timpul, preocupat să cunoască și să înfățișeze întreaga viață a omenirii, toate epocile istorice, toate popoarele, culturile și, de aceea, “niciun domeniu al activității omenești din trecut și până în vremea sa n-a rămas în afara curiozității și interesului lui scrutător”.
Nicolae Iorga s-a voit “totdeauna profesor și, în opinia publică a vremii sale, a fost considerat, mai mult ca oricare altul, - profesor”. Cariera profesorală constituia pentru el “adevăratul temei al creației sale științifice, în toate domeniile, veritabila sa forță și izvorul nesecat al prestigiului său”.
În afară de Facultatea de litere a Universității din București, el a ținut cursuri și la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, la Școala superioară de Război, la Așezămintele sale culturale de la Vălenii de Munte, la Sorbona și la alte universități și înalte instituții de cultură de peste hotare.
Nicolae Iorga a fost “profesorul entuziast și neobosit, răspânditor de inițiative, realizator, ca nimeni altul, al unei vaste și profunde opere istoriografice, în care se reflectă toate epocile istoriei universale și mai ales cele ale istoriei naționale”. Cursurile sale erau “pline de noutate științifică și de originalitate în interpretare”, iar temele tratate “se încadrau în problemele contemporaneității, deoarece el era convins că înțelegerea trecutului este cu neputință fără înțelegerea prezentului”.
Activitatea lui istorică “a îmbrățișat cel mai cuprinzător orizont al generației sale: de la problemele de amănunt până la vastele sinteze de istorie universală... Nicio țară și niciun popor din Europa n-au fost ocolite de mintea lui iscoditoare. Unora le-a consacrat lucrări mai întinse, istorii naționale: Franței, Italiei, Angliei, Austriei, Rusiei, Poloniei, Albaniei, Imperiului Otoman. Multora, studii și articole speciale, din domeniul istoriei sau culturii, în general. Puterea sa de cuprindere s-a întins chiar și asupra unor popoare și țări din America, Asia și Africa. Preocuparea sa de căpetenie a fost mereu aceea de a stabili raporturi noi între aspectele vieții omenești, pe de o parte, și instituțiile generate de dezvoltarea societății, pe de altă parte”.
Mai presus de toate, Nicolae Iorga rămâne însă un “istoric al poporului român, al vieții noastre naționale, al civilizației, al literaturii și artelor române, depășind, prin amploarea și adâncimea studiilor sale, tot ce realizaseră, înaintea lui, în acest domeniu: B. P. Hașdeu, A. D. Xenopol și D. Onciul”. Sunt “foarte puține probleme în istoria României, din timpurile străvechi până în vremurile noastre și mai ales din timpul lungului nostru ev mediu, în care să nu ai a ține seama - pentru a o îmbrățișa, a porni de la ea, sau a o combate - de opinia lui sau cel puțin pe care să le poți trata fără a folosi izvoare publicate de el”. Căci, cum se știe, nimeni altul în România nu a depășit până acum numărul de acte și documente, privind istoria patriei, culese de el din țară și de peste hotare și apoi publicate, ceea ce vădește pasiunea cercetătorului și uriașa putere de documentare a istoricului.
