Multe s-au scris depre el. Aici, vom încerca să creionăm câteva aspecte mai puțin cunoscute ale personalității napoleoniene.
Franța a avut norocul de a-l avea printre ai săi. Dar aceasta s-a datorat doar întâmplării, pentru că insula Corsica a devenit teritoriu francez, puțin înaintea nașterii lui Napoleone Buonaparte, la 15 august, 1769. Un ministru francez, Choiseul, îl cumpărase de la italieni în 1768.
În familia Buonaparte nu se vorbea limba franceză, ci numai limba italiană sau mai des dialectul corsican.
Tânărul Bonaparte a învățat limba națiunii al cărui împărat avea să devină.
Odată, în timp ce se afla pe mare, între insula lui și coasta franceză, a scăpat ca prin minune de un atac englez. O navă de război a acostat corabia pe care era îmbarcat micul elev militar, dar găsind-o prea neînsemnată, nu a scufundat-o. Dacă faimosul amiral Nelson, care comanda, ar fi avut darul profeției și ar fi știut pe cine lasă să-și continuie drumul, poate că ar fi procedat altfel.
Napoleon era convins de ideea că norocul joacă un rol deosebit în toate. Se știe că atunci când i-a fost prezentat pentru avansare un tânăr militar talentat, pe care nu-l cunoștea, Napoleon, ascultând elogiile, a întrebat:
“Bun... dar are noroc?”
Acest noroc s-a dovedit, însă, schimbător.
În iunie 1812, împăratul, pe o zi frumoasă de vară, se plimba călare pe malul râului Niemen, în fruntea statului său major.
Se pregătea să atace Rusia, era bine dispus și sigur de victoriile care-l așteptau. Știa că marea sa armată este de două ori mai numeroasă decât cea a inamicului, ai cărui comandanți îi erau, de altfel, cu mult inferiori.
Generalii săi se țineau, cu respect, la o oarecare distanță de el. Deodată, calul lui Napoleon s-a speriat, s-a cabrat, și împăratul a dispărut. Ce se întâmplase? Un iepure țâșnise din iarbă sub copitele calului împărătesc...
Napoleon căzuse de pe cal. Ai lui s-au alarmat, dar nu pentru mult timp. Împăratul s-a ridicat fără o zgârietură, dar buna lui dispoziție dispăruse. El n-a mai încălecat acest cal niciodată. Îl năpădise presimțirea unei campanii fără noroc.
Anecdotele care s-au scris despre el sunt nenumărate. Unele îl tratează ca pe un adevărat atlet și nu spun adevărul, pentru că omul nu dispunea de o forță fizică remarcabilă, ba din contra, era deseori suferind. S-a spus că era capabil să călărească până la 17 ore pe zi. În realitate, el călătorea într-o trăsură special concepută, care conținea un pat, o masă de lucru, rezerve alimentare și chiar și o mică bibliotecă, pentru că omul citea și se informa în permanență.
Se interesa de tot ceea ce putea fi util planurilor sale, dar și de cultură și artă. În acest ultim domeniu, campania militară din Egipt a însemnat primul contact important cu o veche civilizație extraeuropeană. Sub imboldul său, Champollion a descifrat hieroglifele. Savanții care l-au însoțit acolo au descoperit o artă străveche, care i-a influențat pe francezi. Astfel, s-a creat stilul artistic Empire. Este adevărat și faptul că Napoleon, care era un om al timpului său, nu se prea sinchisea de morală. Tezaure artistice ale națiunilor subjugate s-au găsit brusc “administrate” de francezi. Asemenea cuceritorilor romani, la sfârșitul unor campanii Napoleon organiza, prin Paris, defilări cu cămile și elefanți, care purtau, cu glorie, prada cea mai aleasă, statui ca grupul Laocoon, caii antici de pe San Marco din Veneția sau faimosul car de luptă de pe poarta Brandenburg din Berlin. Dorea ca muzeul Luvru, pe care l-a întemeiat, să devină cel mai important din lume. S-au adus acolo tablourile faimoase ale Italiei, Germaniei, Spaniei și Flandrei. După căderea lui Napoleon, în 1815, multe capodopere au făcut drumul invers. Dar cele rămase în Franța sunt admirate și acum.
Pasionat de știință și tehnică, Napoleon se interesa îndeaproape și de progresele medicinei.
Medicii săi personali, Corvisart și Laennec, se numărau printre întemeietorii medicinei interne.
Dar, cel mai important medic al epocii - și unul din cei mai importanți din toate timpurile - se găsea însă în tabăra adversă. Doctorul Edward Jenner, descoperitorul primei vaccinări (antivarioloce), se bucura de stima profundă a lui Napoleon.
Fără să mediteze prea mult, acesta din urmă a introdus vaccinul în rândurile armatei sale și i-a îndemnat și pe italieni să se vaccineze, care s-au grăbit să imunizeze populații întregi.
În 1811, Napoleon l-a invitat pe doctorul Husson să-l vaccineze și pe moștenitorul său, dând astfel un exemplu de urmat.
Epidemiile care bântuiau reprezentau o mai mare amenințare pentru trupele sale, decât orice inamic. Șeful suprem a aplicat carantine și a inventat și declarația pe proprie răspundere, pe care o folosim și noi, sub altă formă (vezi foto).
Pe 5 mai s-au împlinit deci 200 de ani de când a părăsit Napoleon această lume, dar îl găsim, mereu, revenind sub o înfățișare sau alta, întotdeauna admirat, discutat sau controversat.
Francezii de azi ar trebui să fie mai mândri de el. Chiar și republicanul De Gaulle afirma că “a trebuit să existe, ca și Versailles”.
