OAMENI ȘI SFINȚI: “SUB ACEST SEMN VEI ÎNVINGE!”

Cu ani în urmă, aflându-mă la Roma, în Basilica San Pietro, împreună cu una dintre fiicele mele, peroram necăjite că ratasem intrarea în Capela Sixtină din cauza șoferului care pierduse vremea căutând un loc de parcare. Era ultima zi a sejurului italian de atunci și mai-mai că plângeam de supărare. Cum nimic nu e întâmplător, la un moment dat, un călugăr supraveghetor, care, probabil, înțelesese ce vorbeam, ne-a făcut un semn discret și a deschis o ușă greu de observat în desenul peretelui interior. L-am urmat, împreună cu alți câțiva vizitatori, și am pășind, uluite, într-o lume de necuprins în cuvinte.

Ajunsesem, nesperat, în Pivnițele Vaticanului, despre care tocmai citisem romanul ironic al lui André Gide, dar distanța între impresia lăsată de lectură și ceea ce vedeam pe viu era ca de la cer la pământ. Acolo era un adevărat tezaur, dăruit Papalității, de-a lungul anilor, de toate capetele încoronate ale lumii. Splendori de neimaginat, totul în aur și pietre prețioase, în catifele și mătăsuri, tablouri și sculpturi de valoare inestimabilă, arme medievale din aur curat ori din argint masiv... Sub impresia cărții lui Gide, a fost rândul meu să fiu răutăcioasă, întrebându-l pe călugăr dacă  exponatele sunt originale. Mi-a răspuns, oarecum surprins, că Vaticanul nu ar avea banii să copieze așa ceva, dar că sistemul lor de pază și supraveghere este imbatabil!

Venită din spațiul comunist, mă gândeam atunci că toți regii și împărații, toți conducătorii lumii nu sunt, în fond, decât niște bieți muritori fără suflete, care totdeauna “au rupt de la gura popoarelor”, fără milă, pentru a-și asigura, prin această mită colosală, bunăvoința papilor, averea și puterea. Dacă Gide, în “Les caves de Vatican”, scrie sarcastic despre duelul între Papalitate și francmasoni, încheindu-și romanul cu o crimă stupidă comisă de un rebel fără cauză, aici, pe viu, văzând la un loc atâtea comori precum în peștera lui Ali-Baba, înțelegeam clar motivația reală a celor care, în vremea Cruciadelor, ridicaseră sabia fals, în numele lui Hristos. Lângă munții de aur și giuvaericale, se aflau acolo, în tăcerea nișelor, și sarcofage cu trupurile celor care muriseră pentru Creștinătate, dar și sculpturi din lemn prețios, întruchipându-i fie pe unii episcopi merituoși, fie Madone cu Pruncul (inclusiv de culoare). Să pui alături, în același spațiu, urme ale memoriei Binelui și ale Răului, mi se părea o blasfemie. Dar, secole de-a rândul, Papa a fost considerat mai presus de regi, el fiind mediatorul acestora și, mai cu seamă, “al turmei” umile, cu Creatorul.

În fine, nu aici voiam să ajung, mi-am amintit acest episod italian fiindcă, nu de mult timp, i-am sărbătorit pe Sfinții Constantin și Elena, ale căror nume le purtau bunica mea maternă și părinții mei (Dumnezeu să-i odihnească!) și, mai ales, pentru că, în urma bătăliei de la Podul Milvius (Podul Șoimului, azi Ponte Milvio, din Roma), între împărații romani Constantin I și Maxentius (la 28 octombrie 312), Constantin cel Mare a câștigat, a pus capăt Tetrarhiei și a devenit conducătorul unic al Imperiului Roman.

Un moment foarte important al istoriei Creștinătății!

Lactantius, scriitor creștin (cca. 240 - cca. 320), povestește că, “în ajunul bătăliei, Constantin cel Mare a avut un vis în care i s-a spus ca înainte de a porni la luptă să înscrie pe scuturile soldaților «Semnul ceresc al lui Dumnezeu» - «Caeleste signum Dei». Probabil, monograma chi-rha (litera X traversată de litera P).”

Eusebius din Cezareea, în lucrarea sa “Viața lui Constantin” (“Vita Constantini”), expune altă variantă: povestește despre apariția pe cer, la miezul zilei, deasupra soarelui, a unei cruci luminoase, împreună cu inscripția “In hoc signo vinces” (“Sub acest semn vei învinge”). Crucea i-ar fi apărut lui Constantin, dar și armatei sale, pe când erau în Galia, în drum spre Peninsula Italică. Noaptea i s-ar fi arătat Hristos, care i-ar fi poruncit să facă un steag cu semnul văzut, urmând să fie protector în focurile bătăliei. Împăratul a procedat întocmai după aceste semne și a câștigat bătălia.

S-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior (272/274 - decedat în mai 337), fiind fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei (c. 248 - 329). Mai este cunoscut sub numele de Constantin I sau Constantin cel Mare și între 306 și 337, a fost conducător al întregului Imperiu Roman.

Sfinții Împărați Constantin și Elena a devenit o sărbătoare în calendarul bizantin (folosit de bisericile ortodoxe și de bisericile unite cu Roma), fixată pe data de 21 mai.

Împăratul Constantin I a dus o politică militară, religioasă și economică profund reformatoare, care i-a permis să reunească sub unica sa autoritate un Imperiu Roman slăbit și divizat. A pus provizoriu capăt disensiunilor dintre Bisericile Răsăritene, convocând Primul Conciliu de la Niceea (325), și și-a afirmat autoritatea în domeniul religios. Reformele sale au favorizat din plin avântul Creștinismului, spre care s-a întors treptat, devenind unul dintre sfinți pentru Biserica Ortodoxă și Greco-Catolică. Este considerat în Ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor (în greacă “Izoapostolic” sau “Întocmai cu Apostolii”). A apărat Imperiul contra francilor, alamanilor, sarmaților, goților și sassanizilor.

Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint - în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman.

Din inițiativa lui este inaugurat, în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunării, recuperează o parte din teritoriile Daciei, părăsită de legiunile împăratului Aurelian. Teritoriul reocupat în Dacia era apărat de Valul (limes), cunoscut astăzi sub denumirea de Brazda lui Novac, care pornea de la gura Topolniței și trecea, pe sub dealuri, pe lângă Drobeta, Drăgășani, pe la Castrul roman de la Pietroasele, aproape de Buzău, continua apoi cu sudul Moldovei până la Nistru (valul de pământ numit uneori și Valul lui Athanaric). Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.

În noiembrie 324, a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului, purtându-i numele: Constantinopol - actualul Istanbul. A stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mărindu-l de patru ori și mutându-l, transformându-l într-un impresionant centru al creștinismului. “Noua Romă”, inaugurată în anul 330, a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.

Lasă un comentariu