În afară de aceasta, Nicolae Iorga a dat la iveală și “cele mai multe studii de detaliu și de sinteză cu privire la istoria românilor”. Menționând aici cele trei sinteze ale sale asupra trecutului poporului român: Geschichte des rumanischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen, I-II, Gotha, 1905; Histoire des Roumains et de leur civilisation, Paris, 1920 și Istoria Românilor, I-X (în 11 cărți), București 1936-1939, amintim încă faptul că în multe din studiile și articolele sale și uneori chiar în monografii speciale înfățișează istoria: armatei, a Bisericii, a relațiilor agrare, a meșteșugurilor, a industriei și comerțului, a învățământului, a presei și a artei din România. Încât, precum observa George Călinescu, “nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română, fără să constați că Nicolae Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei”. Aici, în “multe privințe a fost un pionier, în numeroase altele un continuator, la o treaptă superioară, al înaintașilor: Kogălniceanu, Bălcescu, Laurian, Papiu Ilarian, Codrescu, Hașdeu, Xenopol, ori al contemporanilor pe care i-a supraviețuit, Onciul, Bogdan etc.”
În sintezele sale asupra istoriei românilor și în multe altele din studiile sale, Nicolae Iorga a stăruit asupra “continuității romanității populare pe teritoriul de azi al României și asupra coexistenței populației daco-romane cu neamurile migratoare”. În același timp, trebuie subliniat și efortul său “de încadrare a fenomenului istoric românesc în istoria universală”. El “socotea aceasta ca o datorie patriotică față de poporul român. Vastele sale cunoștințe, puterea de pătrundere și de cuprindere a unui orizont istoric atât de întins asigurau realizarea maximă a acestei strădanii. În felul acesta, istoria patriei apare într-o nouă lumină, capătă o nouă semnificație, iar contribuția românească la istoria universală apare reliefată în adevărata sa valoare”, ceea ce constituie unul din marile sale merite.
Prin toate acestea, Nicolae Iorga “a dat un nou avânt cunoștințelor noastre istorice și le-a mânat mai departe prin o îndrăzneață revoluție de ordin filozofico-istoric”, iar prin “viziunea clară a spiritului său a înviat trecutul”. Puterea sa “de a crea din rămășițele de viață care au fost, rămâne neîntrecută. El a desfundat drumuri noi în tărâmuri neumblate de alții înaintea sa. Făclia geniului său a luminat în întunericul celor mai obscure epoci ale istoriei române”. De aceea, de multe ori, în fața “chestiunilor celor mai grele și a problemelor celor mai controversate găsim ipotezele sale cele mai ingenioase și concluziile savante ale geniului său creator”.
Nicolae Iorga n-a fost însă numai istoric, ci, în întreaga sa activitate în ogorul culturii românești, s-a manifestat și ca poet, dramaturg, orator, memorialist, portretist, polemist, și, mai ales, ca istoric al literaturii noastre, critic și îndrumător literar, fiind unul dintre principalii doctrinari ai Sămănătorismului, curentul literar ivit la noi după anul 1900. A fost chiar și “gazetar”, fondând și conducând mai multe periodice românești, ca: “Neamul românesc”, “Neamul românesc literar”, “Neamul românesc pentru popor”, “Floarea darurilor”, “Sămănătorul”, “Drum drept”, “Cuget clar”, “Bulletin de la Section historique de l'Academie Roumaine”, “Revue historique du Sud-Est europeen”, “Revista istorică” ș.a.
Pentru ca istoria și cultura românească să poată fi mai bine cunoscute în țară și peste hotare, în afară de Universitatea populară de la Vălenii Munte, a înființat și Institutul Sud-est european, Școala română din Franța de la Fontenay-aux-Roses, Școala română din Roma, Casa română din Veneția, Institutul român de arheologie de la Santi-Quaranta (Albania), Institutul român de studii bizantine, Institutul de istorie universală București, Comisiunea istorică a României ș. a.
(va urma)
