Nicolae Iorga, “a fost românul care a câștigat, după știința și opera lui, o întinsă și înaltă recunoaștere din partea lumii științifice mondiale pentru sine și pentru poporul său”. Vasta sa operă tipărită - peste 15.000 de titluri - precum și valoarea ei științifică, au făcut ca el să fie proclamat doctor honoris causa de numeroase universități din lume și să fie ales membru a multe academii, institute și societăți științifice străine. Aceasta era cinstirea muncii sale, cinstire care se revărsa însă și asupra poporului din sânul căruia ieșise. Pentru meritele pe care, printr-o intensă și variată activitate de mai bine de 50 de ani, și le-a câștigat în ogorul culturii românești, urmașii l-au cinstit așa cum se cuvine.
S-a hotărât la un moment dat ca Institutul de istorie din București al Academiei Române să se numească “Nicolae Iorga”, iar în locuința sa din Vălenii de Munte a luat ființă o Casă memorială.
Teatrul Național “I. L. Caragiale” din București, “încadrându-se organic în acțiunea de reprezentare a valorilor autentice ale dramaturgiei naționale”, a pus în scenă piesa Doamna lui Ieremia, care “reprezintă cel mai complet, pe tărâm dramaturgic, talentul marelui dispărut”. În preajma și în ziua împlinirii celor 25 de ani de la moartea sa, multe din ziarele și revistele românești au închinat marelui savant pagini întregi, cuprinzând articole comemorative, iar în “Editura pentru Literatură” au apărut două volume de Pagini alese, din opera lui, al căror cuprins “înmănunchează fragmente autobiografice, portrete ale unor personalități ale culturii românești și universale, evocări istorice, însemnări cotidiene și pagini peisagistice”.
Nicolae Iorga a fost și istoric al Bisericii Ortodoxe Române. În afară de aceasta, între anii 1925 și 1940, el a făcut parte din adunările noastre bisericești - fiind neîntrerupt ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor - iar studii de ale sale au apărut și în paginile acestei reviste.
Savantul, istoricul literar, criticul, profesorul, conferențiarul, animatorul, deputatul, demnitarul au fost una și aceeași persoană care a pus o pasiune ieșită din comun pentru a face să triumfe principiile sale fără de care nu vedea posibilă așezarea unei societăți pe bazele ei trainice și reale. A fost deci de o consecvență fără fisură atunci când a susținut că la baza oricărei politici, a oricărei credințe trebuie să stea dragostea necondiționată de popor, de clasele producătoare, pentru el țărănimea, cultul tradiției și, deci, privirea circumspectă și mai târziu respingerea, necondiționată, a tuturor “înnoirilor pripite” ce nu făceau corp comun cu societatea românească, nu răspundeau unei necesități stringente și nu se dezvoltau din structurile specifice ale istoriei noastre. Era adeptul unei organicități stricte a vieții sociale pe toate planurile, susținând așezarea existenței sub semnul muncii, acțiunii folositoare obștei, națiunii.
Fiecare act al individului era privit și apreciat prin sensul moral și eficiența socială. Concepția sa asupra lumii era una de natură etică, iar filozofia sa nu avea un caracter abstract și speculativ, ci unul concret care căpăta un sens practic, aplicat realității prin care el înțelegea deopotrivă trecutul și prezentul. Mărturisea în 1932 această trăsătură a modului său de a gândi: “Optimism și pesimism sunt vorbe cu care se joacă filozofii. Eu nici n-am fost, nici nu sunt și nici n-am de gând să fiu unul din mulții filozofi, economiști și financiari ai poporului român” (Optimism moral, în “Sfaturi pe întunerec”, vol. I, p. 53). De altfel, acesta este un laitmotiv al operei sale. Biograful lui Iorga, pe măsură ce îi urmărește viața, observă că, în fond, obiectivul cercetării sale se îndreaptă către ideile operei, pentru că istoricul nu a întreprins nimic care să nu fie o rezultantă a lor, diferită era doar forma de exprimare.
Iorga nu a scris numai pagini dedicate istoriei, el a fost un făuritor de istorie. Multe dintre capitolele istoriei noastre contemporane au fost scrise și cu participarea lui nemijlocită, biografia lui confundându-se cu aceea a țării.
El trăia și înțelegea lumea nu pentru sine, ci în numele unui ideal, a unei cauze în care era implicat cu toată ființa. Așa se explică de ce din memoriile, însemnările, notele sale de drum, adică din paginile care privesc direct persoana sa, lipsesc — sau sunt extrem de rare — amănuntele vieții de fiecare zi, detalii cu privire la relațiile sale materiale cu cei din jur, indicații cu privire la prețuri, îmbrăcăminte, obiecte, elemente de confort etc. Numai în autobiografia “O viață de om”, când încearcă să răspundă unor atacuri de-a dreptul infame și calomnioase, el ne dă câteva lămuriri despre împrejurările concrete în care și-a redactat operele, despre sărăcia anilor tinereții. Dar, în general, aceste aspecte nu-l mai interesau și nu-l mai sensibilizau decât în măsura în care au lăsat urme asupra ființei lui, într-atât era de absorbit de urmărirea propriilor convingeri, pe care fiecare acțiune a sa le pune în evidență. Memoria lui era o memorie socială, o memorie a ideilor, o memorie morală.
Pentru tot ce a gândit și a scris Nicolae Iorga, slujind poporul român și cultura românească, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea sa, se cuvine să-l cinstim pe marele cărturar așa cum se cuvine. Cu acest prilej, trebuie să subliniem importanța operei sale și profundul patriotism de care a fost însuflețit în uriașa sa activitate de om de știință și de cercetător al istoriei poporului român și al istoriei universale.
După cuvântul acad. prof. Constantin Daicoviciu, “pentru noi și pentru cei care o să vină după noi, N. Iorga n-a murit. El trăiește în amintirea și cinstirea noastră, a tuturora”.
Într-adevăr, el va trăi de-a pururi și va vorbi generațiilor viitoare prin zecile de mii de pagini pe care le-a scris și prin jertfa sa supremă pentru apărarea libertății și a drepturilor poporului său la o viață liberă. Prin contribuția sa deosebită la dezvoltarea istoriografiei românești și universale, prin participarea sa masivă la viața culturală și socială a țării noastre, prin dragostea caldă pe care a nutrit-o față de patria și poporul din care a ieșit și prin prestigiul creat acestora în străinătate, numele său va rămâne înscris la loc de cinste nu numai în istoria poporului român, ci și în istoria culturii universale.
(Sfârșit)
