Era o zi însorită de iunie în care mă aflam într-un sat, nu prea departe de Târgu-Mureș, în vizită la o cunoștință, ce avea o gospodărie frumoasă și destule hectare de pământ date în arendă la un fermier din partea locului. Însă nu în totalitate. A mai păstrat grădina pentru legume și vreo trei parcele de teren arabil pentru a semăna porumbul necesar să-și hrănească păsările, animalele, încât să nu fie nevoit să cumpere de la supermarket produsele necesare unei hrane sănătoase (bio, așa cum e moda în timpurile noastre).
Aratul, semănatul și prășitul printre rânduri îl făcea mecanizat, însă răritul și tăierea buruienilor dintre plante le făcea manual, cu sapa, neputând uita cum se lucra pământul de țărani în timpul nu prea îndepărtat.
Și așa am ajuns în acea zi la prășit, împreună cu gazdele la care mă aflam în vizită. Am acceptat provocarea, pentru că nu am mai prășit cu sapa din copilărie. Priveam cu surprindere cum între cer și pământ se vânzoleau norii răzleți ce “alergau” cu o viteză nebună spre apus, prevestind venirea ploii scurte de vară. Printre ei, la peste 10 mii de metri, alunecau, precum barca pe apă, cu viteză mare, și totuși păreau că stau pe loc, avioane argintii, care lăsau în urma lor panglici albe asemănătoare cu benzile autostrăzilor din vest.
Liniștea câmpului, asemănătoare cu cea din templele budiste în care rugăciunile se fac în tăcere, prin mișcări repetate ale corpului îngenunchiat pe pardoselele mozaicate. Liniștea era tulburată doar de zumzetul asemănător cursului apelor din munți, produs de curentul electric, care se scurge în flux continuu prin cablurile de înaltă tensiune întinse între stâlpi de metal, asemănători cu turlele de biserici.
Această senzație stranie, pentru cei nevizați, se interpunea cu zgomotul produs de sapele celor din lanurile de porumb. Prășitorii se înțelegeau mai mult din priviri, cu gândul să termine treaba, pentru ca recolta să fie bună în acel an. Ce păcat că samsarii achizițiilor de cereale stabilesc prețurile, care în anii de secetă nu acoperă nici cheltuielile făcute de producători. Păcat de munca țăranilor și fermierilor din agricultură a căror producție ar putea salva rezultatele slabe din economie.
La plecarea din câmpul multicolor, prietena mea, care m-a însoțit la prășit, s-a bucurat nespus văzând sânzienele înflorite. A început să le culeagă, cu bucuria de când era adolescentă, atunci când le împletea în cunună și le arunca pe acoperișul casei pentru a-și afla ursitul vieții, pe care l-a găsit, însă, nu pentru prea mulți ani, așa cum ar fi fost firesc, până la sfârșitul vieții, la bine și la greu, cum jurase în biserică în fața lui Dumnezeu, amintindu-mi, pentru a-și explica gestul, că a doua zi era sărbătoarea Sânzienelor și a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul.
Ce să-i faci, uneori și în viață au loc furtuni, ca și în natură, care distrug visurile, munca și dragostea, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă, neîmplinindu-se așa cum și-au jurat în fața lui Dumnezeu, să dureze până la sfârșitul vieții pe pământ.
