Elena Victoria este cea de-a doua fiică a lui Nicholas Poruțiu-Perry, năndreanul americanizat, plecat în SUA în 1907 și revenit în țară, în 1921, ca reprezentant al Uzinelor Ford în România. Prima fiică, Maria Eva, s-a născut în 1924 și trăiește și în prezent, având 97 de ani.
În excelenta lucrare semnată de Varga Attila și Amalia Bianca Poruțiu, Oameni și locuri în inimă. Monografia Familiei Poruțiu (1640-2013), Elite, călători și frumuseți de altădată, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, aflăm următoarele informații despre Elena Victoria: “A plecat în America și s-a căsătorit cu Stanley Fred Johnson (un inginer electrician, ce lucra pentru guvernul american), pe data de 25 iunie 1954, în templul SZU (Sfinților Zilelor din Urmă, pe scurt Mormonii), din Salt Lake City, statul Utah. […]
Elena a fost membră a Bisericii Sfinților Zilelor din Urmă (Mormonii) și a lucrat (la început cu mama sa) ca traducător, traducând lucrările standard, imnurile SZU și discuțiile misionare în limba română. În ultimii ani lucrase ca traducător român pentru Conferințele Generale ale bisericii din care făcea parte. A obținut doctoratul în Drept, la Universitatea “George Wasington”, de care s-a folosit în multe feluri: a devenit avocat pe drepturi de autor, consultant legal și a predat ore de drept la un Colegiu de școală generală din California. […]
Probabil, cea mai neobișnuită slujbă a fost aceea de a lucra ca și traducător pentru C.I.A.
În urma sa a rămas soțul său, Stanley Fred Johnson, care se află în pensie la Layton, Statul Utah (între timp, a murit și el, în mai 2020, n. I.R.). Din căsătoria cu Stanley Fred Johnson s-au născut următorii copii: Linda Marie Johnson, John P. Johnson, David L. Johnson, Nandra S. Johnson (Nandra, numită așa în amintirea satului natal al lui Perry, a fost de fapt adoptată imediat după naștere. Ea a vizitat satul Nandra, în anii '80, împreună cu mama ei, Elena Victoria, n. I.R.).[…]
A fost o bunică minunată, cu 12 nepoți.
Elena Victoria Poruțiu-Perry a decedat la data de 27 martie 1998, în Layton, statul Utah, în etate de 69 de ani, după o îndelungată luptă cu cancerul.” (op. cit., p. 243-244).
Cu câteva luni înainte de a muri, copiii ei, Linda, John și David, au avut excelenta idee de a-i înregistra video o parte din amintirile ei, în care a spus, între altele: “La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, când autoritățile au confiscat Reprezentanța de la Cluj a Uzinelor Ford, tatăl meu nu a fost lăsat să ia nici măcar o șurubelniță!”
David Johnson a avut amabilitatea de a-mi trimite un DVD cu aceste extraordinare mărturii ale mamei sale, Elena Victoria, care vor fi publicate integral în monografia satului - Nandra. Se va vedea din aceste memorii vorbite cât de mult ținea Victoria la rădăcinile sale românești, ce viață tumultuoasă a trăit la Cluj, în anii 1928-1940, alături de părinții săi (tata fiind, cum spuneam, reprezentant al Uzinelor Ford în România, iar mama - cadru didactic la Facultatea de Medicină a Universității clujene). Umorul, detaliul pitoresc și sinceritatea “liminară” - sarea și piperul literaturii memorialistice - sunt calități prezente în fiecare pagină.
Am ales în premieră absolută, pentru cotidianul “Cuvântul liber”, un episod privind nașterea primului băiat, John.
*
M-am născut în Cluj, Transilvania, România, pe 18 august 1928. Fiicele lui John - Katherine, Melissa și Jessica - m-au rugat să le dau mai multe detalii despre o întâmplare petrecută în spital, la scurt timp după ce l-am născut pe tatăl lor.
După cum știți, John este primul nostru fiu. S-a născut pe 7 octombrie 1957, la o maternitate din Washington D.C. Procedura de rutină presupunea ca nou-născutul să-i fie adus mamei a doua sau a treia zi, pentru a fi alăptat. Asistentele împingeau cărucioare cu bebeluși pe holurile spitalului și îi duceau la ușile saloanelor, unde se aflau mamele lor. La scurt timp după naștere, a doua sau a treia zi, știam că era timpul să-mi hrănesc fiul și nu mai aveam răbdare să-l văd pe John. Nu îmi era adus, așa că am țipat după asistente, având un sentiment de neliniște în suflet. Le-am întrebat:
-Unde îmi este copilul?
Asistenta care a venit l-a ușa salonului mi-a răspuns:
-Care copil?
- John Johnson! i-am spus eu.
- L-am căutat, dar singurul bebeluș pe care l-am găsit cu un nume similar este John Larson.
Bineînțeles că teama s-a intensificat. După ce am așteptat aproximativ o jumătate de oră, timp în care asistentele îmi căutau copilul, m-am ridicat din pat, mi-am luat halatul și am pornit singură pe coridoare. Când am deschis ușa salonului, am văzut căruciorul în care transportau nou-născuții, în care se afla și cel mai adorabil băiețel pe care l-am văzut în viața mea. Mi s-a părut că semăna cu John, dar asistentele mi-au spus că era al familiei Larson. M-am uitat la el și am exclamat:
- Cât ești de frumos! Ce n-aș da să fii al meu!
Am decis să îl examinez mai îndeaproape și am găsit eticheta cu numele bebelușului, pe care scria “John Johnson”. Am fost atât de fericită, încât am alergat dintr-o parte în alta a coridorului. În sfârșit, îmi găsisem copilul.
M-am întors în salon și am luat în brațe copilul acela minunat, l-am îmbrățișat, l-am sărutat. Eram atât de fericită că era al meu! L-am alăptat și l-am trimis înapoi în camera în care erau ținuți bebelușii, de data aceasta cu instrucțiuni pentru personalul medical, să-i schimbe numele în registru.
Asta e aventura prin care am trecut la nașterea tatălui vostru. Aveți întrebări?
P.S. În episodul următor, vom publica un fragment din interviul realizat tocmai cu... John Johnson, născut în urmă cu 64 de ani!
