Patriarhul Partenie (1656-1657) a trăit în vremea când sultanul Mahomed al IV-lea (168-1687) își exercita autoritatea asupra Constantinopolului cucerit de turci în 1453. Cucerirea orașului a fost, bineînțeles, nefastă pentru ortodocși. Atât din cauza turcilor, cât și a catolicilor. Indignarea a fost exprimată pe față, chiar de primul patriarh ortodox de sub otomani, Ghenadie al II-lea, care a condamnat “sinodul” unionist de la Ferrara-Florența - din 1438-39 - în mod categoric: “Nici o nenorocire nu a fost pentru noi mai rea decât aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinurile și decât mii de morți”. Cât privește relația cu administrația otomană, este suficient să amintesc faptul că Patriarhul ortodox Partenie al III-lea a fost spânzurat, în 1657, în vreme ce ortodocșilor le era interzis: să facă cateheză ortodoxă; să combată islamul (așa ceva se pedepsea cu moartea); să înființeze comunități noi; să ridice biserici; să tragă clopotele (cu excepția bisericilor din insule și de la Muntele Athos); să depună martori într-un proces cu un musulman; să ocupe funcții în stat (decât dacă se lepădau de Ortodoxie). Modurile de asuprire a ortodocșilor au fost, însă, mult mai batjocoritoare. În acest sens, ar fi o crimă spirituală dacă s-ar trece sub tăcere felul cum turcii: i-au purtat pe străzile Constantinopolului cu un lanț la gât, obligându-l să cerșească, pe Patriarhul sârb Rafael (1474-1475), care nu le-a plătit haraciul; au transformat bisericile în moschei; i-au numit, în derâdere, ghiauri (necredincioși) pe creștini; au instituit “darea sângelui”, conform căruia copiii creștinilor erau recrutați pentru trupa de elită a ienicerilor și serviciul personal din Palatul sultanului (introdusă de sultanul Murad al II-lea, către 1438, la sugestia marelui muftiu); au solicitat o taxă numită haraci (bir exagerat), le-au răpit creștinilor copiii, obligându-i astfel să le dea dijme din produse (uneori a treia parte din recoltă); i-au silit pe mulți creștini să se convertească la islamism; le-au răpit creștinilor copiii pentru haremuri (sau să fie vânduți ca sclavi pe piețele Orientului); au recurs la atentate contra comunității creștine; au pus pe creștini în situația de a contribui la slăbirea și nimicirea lor cu propriii lor copii, transformați în ieniceri (grecii, bulgarii, sârbii, croații, albanezii, au dus o viață de robi - fără istorie) etc. Și noi, românii, am fost asupriți de mahomedanii otomani, în vremea domnitorilor ortodocși Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Sfânt etc. Totuși, puterea lor militară nu s-a dovedit chiar invincibilă, de vreme ce primul semnal al decadenței otomane s-a produs prin pierderea luptei navale de la Lepanto, din 1571, iar al doilea semnal l-a reprezentat înfrângerea otomanilor când au asediat, între 1683-1686, Viena. Însă, timp îndelungat, toată Ortodoxia s-a aflat sub dominație otomană: grecii, sirienii, arabii, bulgarii, sârbii, românii, persanii, albanezii, croații, slovenii etc.
